Opinii despre dialog...
despre conversațiile care nu mai ascultă
Am ajuns în punctul în care dialogul a devenit un sport de contact verbal, o competiție în care participanții se antrenează pentru monologuri simultane.
Fiecare vorbitor își pregătește replica următoare în timp ce celălalt încă își mișcă buzele, într-o pantomimă a comunicării care ar fi amuzantă dacă n-ar fi atât de tristă.
Dialogul autentic, cel socratic, presupunea o vulnerabilitate pe care contemporanii noștri o consideră o slăbiciune imperdonabilă.
A asculta cu adevărat înseamnă a accepta că poți greși, că interlocutorul ar putea avea dreptate, că lumea ta cognitivă ar putea suferi modificări. Dar asta necesită o doză de curaj intelectual pe care puțini și-o mai permit astăzi, când certitudinea devine un scut identitar, nu o concluzie provizorie.
Observ cu o fascinație aproape clinică cum oamenii nu mai schimbă idei, ci le aruncă unul în celălalt ca pe niște proiectile retorice.
Conversația s-a transformat într-un joc de ping-pong verbal în care mingea nu trebuie niciodată să atingă masa ta. Respingi, devii defensiv, contraataci. Asculți doar atât cât e necesar pentru a identifica punctul vulnerabil, breșa prin care să introduci propriul argument pre-formulat.
Rețelele sociale au democratizat tribuna, dar au feudalizat gândirea.
Fiecare își cultivă propria bulă epistemologică, propriul univers confirmat și reconfirmat de algoritmi complezenți. Dialogul devine imposibil pentru că vorbim limbi diferite, chiar dacă folosim aceleași cuvinte.
Când spun libertate, tu auzi licență. Când spui responsabilitate, eu aud control. Ne-am retras în fortărețele noastre ideologice și comunicăm prin săgeți incendiare, nu prin punți.
Ironia este că trăim în epoca comunicării totale și a înțelegerii minime.
Avem mai multe platforme, mai multe canale, mai multă bandă, dar semnalul se pierde în zgomot. Toată lumea vorbește, nimeni nu ascultă. Sau, mai exact, toată lumea ascultă doar pe sine vorbind, într-o sală cu oglinzi infinită unde propriul ecou devine singura realitate acceptabilă.
Filosofii antici vorbeau despre maieutică, despre arta de a naște adevărul prin dialog. Socrate se pretindea moașă a ideilor, nu generator de doctrine. Punea întrebări incomode, forța interlocutorul să-și examineze propriile premise, să descopere singur contradicțiile. Astăzi, o astfel de abordare te-ar face instantaneu suspect. Nu vii cu răspunsuri? Ești ezitant? Pui întrebări în loc să afirmi certitudini? Probabil ești un agent al adversarului, un trădător epistemic.
Dialogul a murit pentru că am ucis tăcerea care îl însoțea.
Pauzele, momentele de reflecție, spațiul necesar pentru ca gândul celuilalt să rezoneze în mintea ta, toate acestea au devenit intolerabile. Trebuie să răspunzi imediat, să ai opinie despre orice, să fii mereu pe baricadă. Nehotărârea e viciu, ambiguitatea e duplicitate, nuanța e trădare.
Vedem asta peste tot, de la mesele de cină până la parlamentele naționale. Oamenii nu mai conversează, ci își recită programele mentale. Politicienii nu dezbat, ci își lansează talking points-urile pregătite de departamentele de comunicare. Intelectualii nu explorează idei, ci își apără terenurile de vânătoare academice. Toată lumea vorbește, nimeni nu spune nimic.
Poate că adevărata tragedie nu e că nu mai ascultăm. Poate că tragedia e că am uitat de ce ar trebui să ascultăm.
Am redus dialogul la un instrument de persuasiune, nu de descoperire. Vorbim pentru a convinge, nu pentru a învăța. Pentru a domina conversația, nu pentru a o îmbogăți. Pentru a demonstra că avem dreptate, nu pentru a afla care e adevărul.
Și totuși, cinismul nu e soluție.
A constata că dialogul e mort nu înseamnă că trebuie să ne împăcăm cu această moarte. Înseamnă doar că trebuie să fim conștienți de cât de greu va fi să îl resuscităm.
Va trebui să reînvățăm lucruri simple: să tăcem când vorbește celălalt, să ne punem sub semnul întrebării propriile convingeri, să acceptăm că incertitudinea nu e o boală ci o virtute epistemică.
Va trebui să înțelegem că dialogul nu e despre câștigat sau pierdut, ci despre explorare comună. Că poți ieși dintr-o conversație cu mai multe întrebări decât răspunsuri și asta nu e un eșec, ci un succes. Că a-ți schimba părerea nu te face un laș intelectual, ci un om curajos care preferă adevărul comfortului.
Până atunci, vom continua să ne prefacem că dialogăm, în timp ce de fapt monologăm în paralel, doi oameni singuri care vorbesc în gol, sperând că ecoul propriilor cuvinte va suna, cumva, ca o conversație.
Wow! Atâtea situații mi - au trecut prin fața ochilor citind acest text! Întotdeauna am socializat/ dialogat destul de greu. Pentru că oarecum mi s - a inoculat ideea că nu sunt destul de bună, nu am nu știu ce de zis, nu este prea important ce aș putea zice...etc... Nu s-au schimbat prea multe până acum în ceea ce mă privește. Îmi dau seama că exact din cauza pauzelor pe care le făceam, ezitarea de care dădeam (dau) dovadă în momentul în care începeam sa zic ceva, nesiguranța mea, am evitat multe conversații și cred ca evit în continuare. În trecut mă judecam pentru asta. Acum efectiv nu mi se mai pare important ce are celălalt de spus. Fără a desconsidera. Poate pentru că de nenumărate ori, conversațiile la care am luat parte aveau loc într-un mod superficial. Se discută generalități...vremea... Etc. De foarte puține ori interlocutorul se lasă "dezgolit de cuvinte" și tot de foarte puține ori ii pasă cu adevărat de ceea ce are celălalt de spus. Exact ca în postarea de mai sus : vorbim, dar nu spunem nimic. Mult zgomot pentru nimic.
În germană avem deja un verb special pentru asta. Deseori aud “lässt du mich bitte ausreden?“ - adică „îmi permiți te rog să termin de vorbit?”