Am crescut cu ideea că prostul util e cineva slab la minte. Cineva ușor de mințit pentru că n-are cu ce să priceapă.
Am înțeles greșit.
Am cunoscut oameni cu diplome, cu cărți citite, cu funcții importante, care distribuie exact narativul care îi convine puterii de moment. Nu pentru că nu pot gândi. Pentru că au încetat s-o facă acolo unde doare.
Prostul util nu e prost. E antrenat să oprească gândirea exact în punctul în care aceasta ar deveni incomodă.
Am văzut asta la oameni care distribuie o fotografie cu un lider populist și scriu dedesubt “poate așa mai atragem atenția”.
Nu-s proști. Sunt oameni care au ales să nu se mai întrebe ce înseamnă acea fotografie pentru cei afectați de politicile omului din ea. Au făcut un calcul rapid, comod, și s-au oprit acolo unde calculul le convenea.
Nu-i o problemă de intelect. E o problemă de exercițiu. Mintea, ca orice mușchi, se atrofiază dacă nu o pui la treabă acolo unde e greu. Și e mult mai ușor s-o pui la treabă doar acolo unde primești confirmare, like-uri, share-uri.
Am văzut comentarii la o știre despre migranți ținuți în condiții inumane. “D-apoi românii tot au suferit, au dormit sub poduri.” Am intrat pe profilurile oamenilor care au scris asta. Nu erau troli. Erau oameni cu familii, cu joburi, cu prieteni. Oameni care au trecut prin suferință și au ales s-o transforme în justificare pentru suferința altcuiva, nu în empatie.
Ăsta nu e un eșec de inteligență. E un eșec de antrenament moral.
Prostul util de azi nu mai are nevoie de propagandă clasică. Are nevoie doar de un algoritm care îi arată de zece ori pe zi confirmarea a ceea ce deja crede. Fiecare confirmare e un antrenament în plus pentru a nu mai gândi diferit. După un an de asta, mintea nu mai știe drumul înapoi.
Recunosc prostul util și după altceva: nu suportă nuanța.
Orice observație cu mai mult de un strat îl scoate din confort. “Deci ești pro Milei sau anti Milei?”
Nu, sunt pro oameni care înțeleg că o țară nu se reduce la un indicator macroeconomic. Dar răspunsul ăsta cere trei minute de gândire, iar prostul util a fost antrenat să reacționeze în trei secunde.
Am observat același mecanism și în interiorul instituțiilor.
Oameni care repetă “societatea civilă e confortabilă” fără să fi pus vreodată piciorul într-o organizație care trăiește de la un grant la altul. Nu pentru că n-ar putea verifica. Pentru că verificarea ar strica o frază convenabilă pe care o repetă de ani. Frazele convenabile nu cer gândire. Cer doar repetiție.
Cred că exact aici stă diferența dintre prost și prost util. Prostul pur și simplu nu știe. Prostul util știe, sau ar putea să știe, dar a ales o poziție din care nu mai trebuie să se miște. Poziția aia îi dă confort, apartenență, uneori chiar și un salariu. Mișcarea din ea ar costa relații, imagine, statut.
Nu cred că soluția e să disprețuim prostul util. Disprețul e tot o formă de a opri gândirea, doar în direcție opusă.
Soluția e să ne uităm la noi înșine mai des, la momentele în care oprim întrebarea exact înainte să devină incomodă. La share-ul pe care îl dăm fără să citim până la capăt. La comentariul pe care îl scriem din reflex, nu din convingere verificată.
Prostul util nu e un personaj din altă tabără. E o stare la care oricine dintre noi poate ajunge, de fiecare dată când alege confortul unei poziții gata făcute în locul efortului de a gândi până la capăt.
Diferența dintre a fi prost util și a nu fi nu ține de câte cărți ai citit.
Ține de câte ori, azi, ți-ai pus mintea la treabă exact acolo unde te durea.
Excelentă descriere! Partea proastă este că unii cu carte devin și superior agresivi dacă încerci să găsești o nuanță gri acolo unde ei deja au stabilit că lucrul este alb sau negru.