Opinii despre zgomot...

psihologia unei lumi care nu mai suportă liniștea

---

Observ, nu fără o anumită melancolie ironică, că contemporaneitatea noastră a ajuns să considere tăcerea drept ceva suspect.

Parcă am fi dezvoltat, colectiv, o formă subtilă de agorafobie interioară: teama de spațiile goale din suflet.

Și atunci le umplеm cu zgomot, cu orice zgomot, doar să nu rămânem singuri cu noi înșine.

Fuga de sine prin intermediul decibelilor

În metrou, în parc, pe stradă, chiar și în intimitatea propriei case, omul contemporan și-a construit un scut sonor.

Căștile în urechi au devenit nu doar un accesoriu, ci aproape o proteză existențială. Ne-am obișnuit atât de mult cu zgomotul de fundal încât liniștea ni se pare anomală, chiar amenințătoare.

Paradoxul este savuros: trăim într-o epocă în care vorbim obsesiv despre mindfulness, despre meditation apps, despre nevoia de deconectare, dar nu suportăm nici măcar zece minute de tăcere autentică.

Am creat o industrie întreagă a liniștii, tocmai pentru că am pierdut capacitatea naturală de a o îndura.

Psihologia evitării: când tăcerea devine teroare

Ce ascunde această nevoie compulsivă de zgomot?

Probabil exact ceea ce ascunde și alcoolismul digital, scrolling-ul fără sfârșit, workholismul contemporan: frica de confruntare cu sine.

Pentru că tăcerea are această proprietate neplăcută de a te pune față în față cu propriile tale gânduri. Și gândurile, spre deosebire de playlist-uri, nu pot fi oprite cu un buton.

În zgomot putem fugi. Putem amâna întâlnirea cu propriile noastre anxietăți, regrete, speranțe nerealiste sau simple banalități existențiale.

Zgomotul este anestezicul perfect: nu rezolvă nimic, dar amortește totul.

Desigur, nu vorbesc aici despre zgomotul impus de exterior, despre poluarea sonoră urbană care ne invadează spațiul fără consimțământ. Vorbesc despre zgomotul ales, despre acela pe care îl căutăm voluntar, pe care îl producem sau îl consumăm ca pe o substanță necesară supraviețuirii psihice.

Filosofia zgomotului: de la Muzak la podcast-uri non-stop

Societatea de consum a înțeles repede această vulnerabilitate.

Muzica de lift, ulterior cunoscută drept Muzak, a fost primul experiment sistematic de umplere a tăcerii sociale.

Ideea era simplă și cinic-utilitaristă: oamenii consumă mai mult când nu sunt lăsați să gândească prea mult.

Zgomotul ambient în magazine nu este acolo ca să te distreze, ci ca să te mențină într-o stare de atenție dispersată, favorabilă cumpărăturilor impulsive.

Astăzi am rafinat această tehnologie. Avem muzică de fundal pentru orice activitate: pentru concentrare, pentru relaxare, pentru sport, pentru somn. Am creat chiar și zgomot alb, zgomot roz, zgomot maro, o taxonomie întreagă a non-tăcerii.

Ironia este că aceste zgomote sunt vândute ca instrumente de concentrare, când de fapt sunt doar variante mai sofisticate ale vechii strategii de evitare.

Podcast-urile, deși pot fi și surse valoroase de informație, au devenit pentru mulți o formă de companie sonoră permanentă. Le ascultăm în timp ce gătim, ne plimbăm, facem curățenie, chiar și când ne pregătim de somn. Nu mai există niciun moment al zilei neacoperit sonor.

Am devenit ca acei copii care nu pot adormi fără o veioză aprinsă, doar că veioza noastră este auditivă.

Singurătatea ca patologie în epoca conectivității

Poate că adevărata problemă este că am pierdut distincția între singurătate și solitudine.

Singurătatea, în accepțiunea ei negativă, este o stare de izolare nealeasă, de separare forțată.

Solitudinea, dimpotrivă, este o alegere, un refugiu ales al conștiinței.

Dar pentru a practica solitudinea, ai nevoie de curaj. Curajul de a te întâlni cu tine însuți, fără mediatori, fără distracții, fără zgomot.

Noi am hotărât, fără să declarăm explicit, că solitudinea este periculoasă. O asociem cu depresia, cu inadaptarea socială, cu eșecul relațional.

Dacă ești singur și tăcut, ceva nu este în regulă cu tine. Ar trebui să ieși, să socializezi, să te conectezi, să fii prezent online. Tăcerea și retragerea sunt privite cu suspiciune, ca semne ale unei inadaptări.

Restaurantele unde nimeni nu mai vorbește

Am asistat recent la o scenă edificatoare într-un restaurant.

La o masă pentru patru persoane, patru tineri, fiecare cu telefonul în mână, scrollând în tăcere. Nu era o tăcere contemplativă, nu era o pauză în conversație. Era o absență a conversației înlocuită cu zgomotul individual al fiecăruia din căștile wireless.

Patru singurătăți adunate la aceeași masă, fiecare consumând propria bulă sonoră.

Și totuși, paradoxal, acești tineri nu suportă liniștea. Îndepărtează căștile și imediat pun muzică pe telefon, ca să umple golul.

Liniștea reală, liniștea în care s-ar putea auzi gândurile sau, mai rău, lipsa gândurilor, este intolerabilă.

Industria anti-tăcere și profitul din anxietate

Observați cum s-a dezvoltat o întreagă economie a zgomotului?

Aplicații de streaming, platforme de muzică, audiobook-uri, podcast-uri, notification sounds personalizabile.

Fiecare secundă de tăcere potențială este o oportunitate de business. Iar noi, consumatorii, plătim cu entuziasm pentru privilegiul de a nu mai fi niciodată singuri cu gândurile noastre.

Chiar și mașinile moderne au devenit studiouri de sunet pe roți. Sisteme audio premium, izolare fonică perfectă nu pentru a păstra liniștea, ci pentru a crea o bulă în care să asculți muzica la volum maxim fără să deranjezi pe altcineva.

Ideea de a conduce în tăcere, ascultând doar motorul și gândurile tale, pare acum atât de exotică încât ar putea fi vândută ca experiență de wellness.

Câteva minute de tăcere ca act de rezistență

Ce s-ar întâmpla dacă am încerca un experiment simplu: zece minute de tăcere completă pe zi?

Fără muzică, fără podcast, fără televizor de fundal, fără scrolling. Doar tu și propriile tale gânduri.

Suspectez că mulți ar experimenta ceva asemănător cu sevrajul. Un disconfort fizic, o agitație, o urgență de a face ceva, orice, doar să umple golul.

Această incapacitate de a sta cu noi înșine este poate simptomul cel mai clar al epocii noastre.

Nu mai știm cine suntem când nu suntem distrași.

Identitatea noastră s-a construit atât de mult în relație cu stimulii externi încât, în absența lor, riscăm să descoperim un vid.

Tăcerea ca lux ultim

Ironic, în această lume săturată de zgomot, tăcerea devine un lux.

Retreaturile de meditație, sejururile într-o mănăstire, cabinele izolate în munți, toate acestea sunt acum experiențe premium, pentru care oamenii plătesc sume considerabile.

Am ajuns să cumpărăm ceea ce odinioară era natural și gratuit: posibilitatea de a nu auzi nimic.

Și totuși, chiar și acolo, chiar și în aceste refugii plătite ale tăcerii, mulți dintre noi se chinuie. Mintal, ne ducem playlist-urile cu noi. Continuăm să ne gândim la email-urile necitite, la notificările ratate, la zgomotul din care am fugit temporar, dar la care vom reveni cu entuziasm.

Semnificația filosofică a acestei incapacități

Ce spune despre noi, ca civilizație, această frică de liniște?

Poate că am înțeles, la nivel inconștient, că în tăcere ne confruntăm cu limita. Cu finitudinea. Cu faptul că, dincolo de toate distracțiile, tot singuri murim.

Zgomotul este o formă de nemurire iluzorie: atâta timp cât există sunet, există și flux temporal, există continuitate, există viață.

Tăcerea, dimpotrivă, ne aduce mai aproape de sensul timpului personal.

În tăcere, devenim conștienți de trecerea fiecărei secunde. Timpul nu mai este abstract, ci aproape palpabil.

Și acest lucru este terifiant pentru omul modern, care a învățat să ignore timpul printr-o suprasaturare constantă de prezent.

Recuperarea abilității de a asculta tăcerea

Nu pledez pentru o întoarcere primitivistă la o lume fără sunet.

Muzica, conversația, chiar și unele forme de zgomot urban fac parte din bogăția experienței umane.

Dar pledez pentru recuperarea abilității de a alege. De a putea sta în tăcere fără să simți că ești pedepsit sau izolat.

Poate că adevărata libertate în epoca contemporană nu este accesul nelimitat la informație și divertisment, ci capacitatea de a le opri. De a spune ‘nu’ zgomotului, chiar când este ușor accesibil. De a crea momente de tăcere deliberată, nu ca pe o datorie spirituală, ci ca pe o necesitate igienică mentală.

Tăcerea ca provocare existențială

În final, relația noastră cu zgomotul și tăcerea spune mai multe despre temerile noastre fundamentale decât am vrea să admitem.

Suntem, poate, prima generație din istorie care a eliminat aproape complet tăcerea din viața cotidiană. Și acest experiment social, desfășurat fără un protocol clar, fără grupuri de control, ne transformă în moduri pe care abia începem să le înțelegem.

Fiecare perioadă istorică își are patologiile sale caracteristice. A noastră pare să fie incapacitatea de a sta nemișcați și tăcuți, singuri cu propriile noastre gânduri.

Am devenit dependenți de zgomot în același mod în care altădată oamenii erau dependenți de opiu: ca mijloc de evadare din realitatea prea lucidă a existenței.

Poate că recuperarea tăcerii nu este un lux spiritual, ci o urgență psihologică.

Pentru că, la urma urmei, între noi și nebunia permanentă a zgomotului există doar o distanță foarte mică.

Și această distanță se măsoară în momente de tăcere pe care am fost dispuși sau nu să le îndurăm.

---

În zgomot ne pierdem. În tăcere ne regăsim.

Dar regăsirea presupune curajul de a te fi pierdut mai întâi.

Și asta, contemporaneitatea noastră nu și-o mai permite.

---