Opinii despre succes...

psihologia recunoașterii fără merit

---

Îmi place când lumea mă felicită pentru chestii pe care nu le-am făcut.

Nu, serios.

Am descoperit asta acum vreo trei ani, când un tip la o petrecere mi-a zis “bă, ce tare că ai pornit chestia aia cu voluntariatul”. Eu nu pornisei nimic. Fusesem o dată, cinci ore, ca să impresionez o fată care oricum nu m-a băgat în seamă. Dar am zâmbit modest și am zis “mersi, fac ce pot”.

Fac ce pot.

M-am simțit bine. M-am simțit văzut.

Și chestia asta, această minciună mică, caldă, a devenit un pattern. Un viciu elegant.

Pentru că recunoașterea fără merit e ca heroina pentru oameni ca mine — te urcă instant, nu doare, nu lasă urme vizibile.

Am o postare pe LinkedIn din 2021. Scrie ceva de genul “bucuros să anunț că am contribuit la finalizarea acestui proiect important”.

Contribuția mea a fost că am venit la două ședințe și am dat reply la un email. Dar postarea are 140 de like-uri. Mama a pus inimioară. Un fost profesor mi-a scris “felicitări, știam eu că o să reușești”.

Și eu? Eu am screenshot-ul în telefon. Îl mai scot uneori, ca să mă simt competent.

Partea cea mai murdară e că știu exact când să nu corectez pe cineva. Dacă mă confundă cu altcineva mai deștept, mai harnic, mai ceva — tac. Surâd blând.

Dacă greșeala e în favoarea mea, nu e greșeală, e perspectivă. Dacă cineva zice “tu ai rezolvat problema aia, da?”, iar eu doar am fost în cameră când altcineva a rezolvat-o, răspund “a fost un efort de echipă”, care tehnic nu e minciună, dar practic e fraudă.

Și nu sunt singurul.

Jumătate din networking-ul românesc funcționează pe baza asta — oameni care colecționează merite cum alții colecționează timbre.

“Am coordonat”, “am facilitat”, “am fost implicat în”.

Formule magice. Nimeni nu verifică. Toți ne plimbăm prin viață cu CV-uri umflate și conștiințe subțiri ca foile de țigară.

Eu am un prieten care zice despre el că e “antreprenor”. Are un SRL pe care l-a deschis în 2019 și nu a emis niciun bon fiscal. Dar are cărți de vizită. Și când spune “firma mea”, sună atât de oficial încât și el crede.

Eu cel puțin am decența să mă simt murdar. Uneori. Târziu, noaptea, când îmi dau scroll prin poze și văd chipul ăla de om modest-dar-capabil pe care îl port la evenimente.

Mă gândesc: “bă, tu ești un impostor de proviciat”.

Dar dimineața uit.

Pentru că succesul, chiar și cel furat, hrănește ego-ul mai bine decât orice terapie.

Și ce mă omoară e că toată lumea vorbește despre “sindromul impostorului” ca și cum ar fi o boală.

Eu cred că e singurul lucru sincer din noi. Că în rest suntem cu toții impostori foarte funcționali, care au învățat să primească aplauze pentru spectacole pe care nu le-am jucat.

Deci da. Dacă mă vezi vreodată primind un premiu, o recunoaștere, o bătaie pe umăr — există șanse mari să nu-l merit.

Dar o să îl iau. O să zâmbesc frumos. O să spun că sunt onorat.

Și peste câțiva ani, poate, cineva o să îmi atribuie și chestia asta — sinceritatea.

O să zică “el a fost primul care a vorbit deschis despre asta”.

Și eu o să tac.

Și o să îmi placă.

---