Opinii despre singurătate...

forma discretă a unei epidemii moderne

---

Adevărul e că am treizeci și ceva de ani și vinerea seara verific de trei ori dacă telefonul e pe sunet.

Nu aștept vreun apel urgent. Aștept doar să văd dacă mai există cineva care își amintește că exist.

Apoi mă uit la Stories-uri douăzeci de minute – oameni la evenimente, oameni la cine – și îmi zic că am ales eu să stau acasă. Că îmi place liniștea. Că sunt selectiv cu oamenii.

Minciuni premium, organice, gluten-free.

Luna trecută m-a sunat un prieten vechi. Vechi de-ăla cu care am împărțit și bere și secrete și iluzii. Mi-a zis să ieșim. I-am răspuns “sigur, hai, ne sincronizăm zilele astea”.

De atunci ne-am mai scris de două ori: eu cu “ce faci, mă?”, el cu “bine, tu?”.

Ne-am dat ghosting reciproc cu politețe, ca doi diplomați ai vidului.

Partea frumoasă? Amândoi ne simțim ușurați. Pentru că întâlnirea ar fi presupus efort. Să ies din casă. Să întrerup maratonul de Youtube și self-loathing. Să fac conversație cu cineva care mă cunoaște de când eram altcineva și ar observa cât de mult m-am micșorat.

Și totuși, pe LinkedIn, săptămâna asta am scris un post despre importanța comunității. 47 de like-uri. M-am simțit conectat.

Toată lumea vorbește despre singurătate ca despre o epidemie.

Și e adevărat, dar e o epidemie ciudată.

Una în care pacienții se îmbolnăvesc voluntar și se izolează cu demnitate.

“Am nevoie de spațiul meu”, zic eu. “Trebuie să lucrez la mine”, zice vecina din bloc pe care o văd o dată pe lună. Toți lucrăm la noi. Toți avem proiecte. Nimeni nu are timp pentru altul, dar toți avem timp să ne uităm cum trăiesc alții pe ecrane.

Am șters Tinder acum șase luni. Mare victorie personală. Am spus-o doar unui prieten, dar în minte am scris un Ted Talk întreg despre cum am scăpat de ciclul toxic al validării superficiale.

În realitate, l-am șters pentru că nu mai răspundea nimeni la mesaje. Și pentru că ultima conversație pe care am avut-o acolo s-a terminat cu “haha, interesant, să ne auzim”, urmat de tăcere veșnică.

Am preferat să zic că eu am renunțat. Control. Demnitate. Bullshit.

Nu sunt singurul. Cunosc zeci de oameni care trăiesc exact așa. Oameni buni, inteligenți, cu job-uri decente. Oameni care au treizeci de conversații pe zi la muncă și niciuna acasă. Care dau reply la mail-uri în trei minute, dar lasă prietenii pe read trei săptămâni. Suntem maeștrii proximității fără prezență. Experți în a fi “prinși” fără să facem nimic.

Și când ne întâlnim – rar, foarte rar – ne prefacem că e totul sub control. “Dа, am fost ocupat.” “Am avut proiecte.” “Trebuia să rezolv niște chestii.”

Niciodată adevărul: “M-am uitat în tavan patru ore și mi-am imaginat conversații ipotetice cu oameni pe care nu-i mai sun de ani.”

Ieri am văzut o reclamă la un retreat de wellness. “Reconnect with yourself.”

Mă gândeam: cu mine deja sunt non-stop. Fix de asta am problemă. Am ajuns să fiu cel mai bun prieten al meu și cel mai plictisitor tovarăș în același timp.

Mă tolerez, dar nu mă suport.

Partea comică? Că scriu asta acum și mă simt mai puțin singur. Pentru că tu mă citești. Pentru că tu ești aici, undeva, probabil tot singur, tot scrolling, tot amânând un telefon pe care ar trebui să-l dai. Și ne prefacem amândoi că asta e conexiune.

Și poate o să dai share. Și poate o să comenteze cineva. Și o să ne simțim împreună. La distanță. În bubble-uri separate. Singuri, dar validați.

Epidemie discretă, cum am zis.

Nimeni nu urlă. Toată lumea doar dispare încet, cu telefonul în mână.

---