Opinii despre progres...
o credință fără criterii
Am observat că toată lumea vorbește despre progres ca și cum ar fi o religie la care trebuie să te abonezi, ca la un serviciu de streaming pe care îl plătești lunar dar pe care nu-l folosești niciodată cu adevărat.
Progresul ăsta al nostru. Mare lucru.
Stăm în trafic două ore ca să ajungem la birou unde vom sta alte opt ore uitându-ne în ecrane, trimițând email-uri despre email-uri, participând la meeting-uri despre meeting-uri viitoare.
Asta e progres, îmi spun ei.
Avem aplicații. Avem Wi-Fi. Avem libertatea de a fi ocupați douăzeci și patru din douăzeci și patru.
Bunicii noștri se duceau la fabrică dimineața, veneau acasă seara, știau exact ce făcuseră în ziua aia. Făcuseră șuruburi sau scaune sau pâine. Ceva real, ceva ce se putea atinge.
Acum facem rapoarte despre rapoarte. Facem prezentări PowerPoint despre optimizarea proceselor de optimizare.
Și noi numim asta progres.
Criteriile? Care criterii?
Ne-am trezit într-o lume unde progresul se măsoară în like-uri, în notificări, în numărul de pași din aplicația aia de pe telefon care ne spune că suntem sănătoși pentru că am mers de la mașină până la birou.
Bravo ție. Ai salvat planeta. Ai progresat spiritual.
Toată lumea are opinii despre progres.
În special ăia care nu au trăit niciodată fără el. Tinerii ăștia care nu știu cum era să aștepți cinci zile ca să primești o scrisoare, care nu știu ce înseamnă plictiseala adevărată, plictiseala aia fertilă care te făcea să gândești, să citești, să te uiți pe fereastră și să nu faci absolut nimic productiv pentru ore întregi.
Acum plictiseala e considerată o criză existențială care trebuie rezolvată imediat cu o aplicație de meditație sau cu un podcast motivațional.
Dar hai să fim serioși o clipă.
Progresul medical?
Da, ăla e real.
Faptul că nu mai mori de diaree la treizeci de ani? Ăsta e progres pe care îl pot înțelege.
Faptul că poți repara un rinichi prost sau că poți vedea cum arată un copil înainte să se nască? Bun. Perfect.
Dar restul?
Toată această agitație digitală, toată această conectivitate care ne face mai izolați ca niciodată, toată această eficiență care ne mănâncă timpul liber ca un cancer molipsitor? Ăsta e progresul de care vorbim când ne batem cu pumnul în piept?
Am înlocuit conversațiile reale cu emoji-uri. Am înlocuit prietenia cu liste de contacte. Am înlocuit gândirea cu scrolling-ul.
Și ne spunem nouă înșine că am evoluat, că suntem mai avansați decât generațiile trecute.
Criteriile? Încă aștept să le văd.
Vedeți, problema cu progresul e că toată lumea presupune că se mișcă într-o direcție bună. Ca și cum ar exista o săgeată naturală a istoriei care ne duce către ceva mai bun, mai luminos, mai semnificativ.
Dar nimeni nu se oprește să întrebe: mai bun pentru cine? Mai bun în ce sens? Măsurat cum?
Am ajuns să credem că nou înseamnă automat mai bun. Că schimbarea înseamnă progres. Că agitația înseamnă viață.
Dar eu am văzut oameni mai fericiți în cocioabe decât în apartamente smart. Am văzut mai multă adevărată conexiune între doi bătrâni care beau cafea în tăcere decât între o sută de oameni care își dau share la meme-uri despre anxietate și depresie.
Progresul fără criterii e doar mișcare. E ca și cum ai alerga pe banda de alergare: te miști enorm, transpiri, te simți productiv, dar de fapt stai exact în același loc. Doar că acum ai un abonament la sală și un tricou tehnic.
Și totuși, oamenii își apără progresul ăsta imaginar cu o ferocitate religioasă. Dacă îndrăznești să întrebi dacă toate aceste gadgeturi, toate aceste inovații, toate aceste upgrade-uri ne fac într-adevăr mai buni sau mai fericiți, ești etichetat drept nostalgic, drept luddite, drept cineva care nu înțelege lumea modernă.
Eu înțeleg lumea modernă perfect de bine. De-aia mă și sperie.
Înțeleg o lume unde ai acces la toată informația din univers dar ești prea distras ca să citești mai mult de două paragrafe. Înțeleg o lume unde poți vorbi cu oricine de pe planetă dar nu mai știi cum să vorbești cu vecinul tău. Înțeleg o lume unde eficiența e zeitate dar nimeni nu are timp să trăiască cu adevărat.
Asta e progresul nostru.
Dar care sunt criteriile? Pe ce bază decidem că mergem înainte și nu în cerc? Pe ce bază decidem că tehnologia asta ne servește pe noi și nu noi pe ea?
Criteriile ar trebui să fie simple:
Suntem mai fericiți? Suntem mai sănătoși mintal? Avem mai mult timp pentru lucrurile care contează cu adevărat? Ne simțim mai împliniți? Mai conectați unii cu alții în mod autentic?
Dar nu măsurăm astea.
Măsurăm GDP-ul. Măsurăm productivitatea. Măsurăm câte startup-uri s-au lansat, câte aplicații au fost descărcate, câte like-uri a primit ultima campanie de marketing pentru un produs de care nu aveam nevoie.
Și numim asta progres.
Poate că sunt cineva care nu înțelege. Poate că sunt doar un sceptic care se agață de trecut ca un naufragiat de o plută.
Sau poate că am trăit destul ca să văd că progresul fără întrebări e doar o altă formă de supunere. O altă modalitate prin care acceptăm ce ni se servește și ne convingem că ne place.
Progresul real ar trebui să fie măsurat în creșterea bunăstării umane, nu în creșterea consumului.
Ar trebui să fie măsurat în calitatea conexiunilor noastre, nu în numărul lor.
Ar trebui să fie măsurat în abilitatea noastră de a trăi prezentul, nu în abilitatea noastră de a documenta fiecare moment pentru validare externă.
Dar asta ar necesita să ne oprim. Să gândim. Să punem întrebări incomode. Să admitem că poate, doar poate, nu tot ce e nou e și bun. Că poate mergem în direcția greșită cu viteză mare și ne lăudăm pentru eficiența cu care o facem.
Am opinii despre progres.
Și asta nu înseamnă că vreau să mă întorc în peșteri. Înseamnă doar că vreau să știm unde mergem înainte să ajungem acolo. Înseamnă doar că vreau să întrebăm dacă merită.
Dar nu o să întrebăm.
Pentru că suntem prea ocupați să ne updatăm aplicațiile, să ne verificăm notificările, să ne optimizăm viețile până când nu mai rămâne nimic de trăit.
Și ăsta e progresul nostru.
Credința fără criterii.
Mișcarea fără sens.
Viitorul fără gândire.
Bravo nouă.
Bună! Aș mai avea multe exemple de progres din cotidian:
- când soțul, de felul său foarte talentat tehnic, se urcă la volanul unui BYD electric chinezesc și nu este în stare să regleze poziția retrovizoarelor. Nici domnul de la firma de la care închiriasem mașina nu știe, dă un telefon expertului firmei, și în ciuda explicațiilor sale, retrovizoarele rămân neclintite.
- când un prieten, mecanic de la vârsta de 16 ani, se urcă la volanul unei mașini electrice, spunând mândru la închiriere că el nu are nevoie de ajutor pentru a porni mașina…însă după 1/2 oră, cu coada între picioare, se bucură de asistența acordată.
- când tata, la 85 de ani se încurcă în telecomenzi și mai nou mă uit și eu la ele ca mâța în calendar.
- când toată casa e plină de chestii care ori piuie, ori fac luminițe intermitente, ori se blochează că ai pus tigaia strâmb…și nimic, absolut nimic din ce ai în casă, dacă se strică, nu se mai merită să repari, deci cumperi nou.
- dar avem aparat de fotografiat care face poze și filmări la 360 grade și camuflează și stickul pe care stă înfipt! Ăsta da, progres! Nu știu cum de am trăit până acum fără!