Opinii despre normalitate...
eseu despre dictatura lucrurilor "firești"
Când normalul devine suspect, iar firescul — o închisoare
Există o expresie pe care o auzim zilnic, rostită cu o gravitate care nu lasă loc de replică: “Nu e firesc!”
Pronunțată cu acea siguranță pe care o au doar certitudinile neverificate, această sentință funcționează ca un verdict fără apel.
Cine se îndoiește de firesc se îndoiește, practic, de însăși ordinea lumii. Și totuși, ar trebui să ne întrebăm: cine a decretat ce este firesc? Și mai ales, de când naturalul — acel flux perpetuu al existenței care nu seamănă niciodată cu sine însuși — a devenit o normă fixă, un etalon la care trebuie să ne raportăm cu smerenie?
Normalitatea este, înainte de toate, o comoditate.
O comoditate pentru cei care au nevoie de ordine fără a se obosi să gândească ordinea respectivă. Este mult mai simplu să clasifici lumea în firesc și nenatural decât să admiți că limita dintre cele două este trasată cu mâna tremurătoare a obișnuinței și a fricii de altfel.
Firescul nu vine din natură, ci din repetarea obsesivă a aceluiași gest, până când gestul devine invizibil, iar invizibilitatea lui devine sacră.
Genealogia normalului: o istorie a conformismului îmbrăcat în haine de evidență
Într-o societate care se pretinde liberă, normalitatea funcționează ca un mecanism de control mai eficient decât orice interdicție explicită.
Nu ți se interzice nimic — ești doar privit cu suspiciune dacă ieși din cadru. Ți se permite totul — atâta timp cât rămâi în limitele a ceea ce ceilalți consideră acceptabil. Această tiranie moale, care nu folosește forța brută ci doar ridicarea din sprâncene, este mai periculoasă decât orice represiune deschisă, pentru că victima ei nu poate identifica un agresor.
Cum te revoltezi împotriva unui “așa se face”, când “așa se face” nu are semnătură, nu are adresă, nu are chip?
Filosofia, când este autentică, începe întotdeauna cu suspendarea evidențelor.
Ceea ce toată lumea consideră firesc trebuie pus între paranteze, nu pentru a fi neapărat demolat, ci pentru a fi înțeles în fragilitatea lui constitutivă.
De ce se căsătoresc oamenii? De ce lucrează opt ore pe zi? De ce consideră că fericirea constă în consum, că succesul se măsoară în bani, că viața trebuie să urmeze o anumită traiectorie — școală, job, familie, pensie, moarte?
Întrebările acestea par naive, dar naivitatea lor este tocmai ceea ce le face indispensabile.
Normalitatea ca proiect existențial ratat
Există o frică primordială în ființa umană: frica de libertate.
Sartre o vedea clar, iar Cioran o ironiza cu voluptate.
Omul vrea să fie liber, dar nu suportă greutatea libertății. Vrea să aleagă, dar nu vrea responsabilitatea alegerii.
Și atunci inventează normalul — acel cadru care îi permite să creadă că nu el alege, ci că viața îl alege pe el, că drumul pe care merge nu e rezultatul unei decizii, ci al unei necesități naturale.
Normalitatea devine astfel un alibi pentru abdicarea de la sine.
“Așa fac toți” înseamnă, în traducere fidelă: “Nu am curajul să fiu altfel.” Sau, și mai trist: “Nu mi-a trecut prin minte că aș putea fi altfel.”
Firescul devine o închisoare atât de familiară, încât pereții ei ajung să pară parte din peisaj. Prizonierul nu mai vede gratiile — le consideră elemente arhitecturale necesare, poate chiar estetice.
Iluzia consensului: când majoritatea devine argument
Democrația, acel sistem politic al majorității, a avut un efect pervers și neașteptat: a transformat numărul în argument de autoritate.
Dacă majoritatea consideră ceva firesc, atunci acel ceva devine, automat, justificat. Nu contează dacă majoritatea se înșală — istoria este plină de majorități care s-au înșelat spectaculos.
Contează doar că majoritatea conferă legitimitate, transformă preferința statistică în normă morală.
Dar normalitatea nu este o descoperire, ci o construcție. Este rezultatul unui proces istoric în care puterea, convenția, teama și lenevia mentală colaborează pentru a produce un consens artificial.
Ceea ce ni se pare firesc azi ar fi părut monstruos acum două secole, iar ceea ce părea firesc atunci ne apare nouă barbar.
Normalul este, în fond, provincialist — nu în sens geografic, ci temporal. Este miopie istorică ridicată la rangul de principiu metafizic.
Dictatura blândă a evidențelor neinterogabile
Paradoxul modernității constă în faptul că, deși pretindem că trăim într-o epocă a îndoielii și a relativismului, suntem mai dogmatici ca niciodată în ceea ce privește lucrurile “firești”.
Nu mai credem în Dumnezeu, dar credem cu ardoare în normalitate. Nu mai acceptăm autoritățile tradiționale, dar ne supunem fără murmur autorității anonime a obișnuinței.
Această supunere este cu atât mai eficientă cu cât nu este percepută ca atare.
Nimeni nu se consideră conformist — toată lumea crede că alegerile sale sunt autonome, reflexive, autentice.
Dar dacă priveai de sus o societate și vedeai cum milioane de oameni fac aceleași gesturi, urmează aceleași traiectorii, visează aceleași vise prefabricate, te-ai întreba: unde este individul în această orchestrație perfectă a similitudinii?
Firescul ca TeamViewer al existenței: controlul de la distanță
Să ne imaginăm normalitatea ca pe un software de control de la distanță instalat în mintea colectivă.
Nu simți că ești controlat pentru că mouse-ul se mișcă în direcția în care tu voiai oricum să-l miști.
Alegerile tale par să fie ale tale, dar criteriile după care alegi au fost deja stabilite.
Dorințele tale par să fie ale tale, dar obiectele dorinței au fost deja selecționate.
Revolta ta pare să fie a ta, dar formele pe care le poate lua revolta au fost deja prevăzute și neutralizate prin integrare.
În această configurație, firescul devine un modul de administrare a libertății care o lasă intactă formal, dar o evacuează de conținut.
Ești liber să alegi, dar doar din meniul aprobat. Ești liber să te revolți, dar doar în spațiile desemnate pentru protest. Ești liber să fii diferit, dar doar în limitele diferențelor acceptabile.
Strategii de evadare sau despre imposibilitatea de a ieși din propria piele
Ce poate face cineva care observă tirania normalului?
Prima reacție ar fi revolta, dar revolta împotriva normalității este, în sine, un clișeu. Bohemia, contracultura, nonconformismul — toate acestea au devenit, la rândul lor, forme de normalitate alternativă. Să fii rebel înseamnă astăzi să urmezi un anumit script al rebeliunii, să porți anumite haine, să asculți anumită muzică, să adopți anumite atitudini. Revolta s-a normalizat, iar normalitatea a învățat să integreze revolta ca pe o supapă de siguranță.
Poate că adevărata ieșire din tirania firescului nu constă în a face opusul a ceea ce face toată lumea, ci în a deveni conștient de mecanismele prin care normalitatea se instalează în noi.
Nu despre a fi diferit e vorba, ci despre a fi lucid. Nu despre a ieși din cadru, ci despre a vedea cadrul.
Libertatea autentică nu înseamnă absența constrângerilor, ci conștiința constrângerilor și refuzul de a le considera naturale.
Elogiul suspiciunii permanente
Normalitatea nu este nici bună, nici rea în sine.
Este doar o structură, un cadru, o grilă de inteligibilitate care ne ajută să navigăm prin haosul existenței.
Problema apare când această grilă devine invizibilă, când cadrul se naturalizează, când structura se transformă în esență. Atunci când uităm că firescul este o construcție, devine o închisoare.
Singura armă împotriva dictaturii lucrurilor firești este suspiciunea permanentă.
Nu o suspiciune nihilistă, care distruge totul fără a propune nimic, ci o suspiciune metodică, care pune între paranteze evidențele pentru a le examina în lumina unei rațiuni care nu și-a pierdut vigilența.
Această suspiciune nu este comodă — e mult mai simplu să accepți firescul decât să-l interoghezi.
Dar filosofia nu a promis niciodată comoditate. A promis doar luciditate. Și luciditatea, oricât de incomodă ar fi, rămâne singura formă de demnitate pe care o poate avea conștiința în fața tiraniei evidențelor neinterogabile.
În fond, tot ceea ce avem cu adevărat este întrebarea.
Restul — inclusiv normalitatea — este doar răspunsul altcuiva la întrebările pe care nu am avut curajul să ni le punem.