Opinii despre morală...
când principiile devin negociabile
Toată lumea are principii. Până trebuie să le respecte.
Stai frumos la cafea și te uiți în jur.
Doamna de la masa doi explică de cincisprezece minute de ce e inacceptabil să minți copiii.
“Trebuie să fim cinstiți!”
Telefonul ei vibrează. Se uită rapid la ecran, apoi la fiul de șapte ani: “Nu, iubire, mama nu poate să vină acum la serbare. Am o urgență la serviciu.”
Urgența e manichiura.
O știi pentru că ai auzit-o cu cinci minute înainte cum face programare.
Principiile sunt ca abonamentul la sală. Le iei cu entuziasm în ianuarie. Le uiți undeva prin martie.
Colegul tău de birou e foarte clar pe tema corupției.
“Să moară hoții ăștia, frate! Să stea toți la pușcărie!”
Apoi îți cere blând să-l ajuți să găsească pe cineva care face RCA-uri pe firma lui de conserve, că așa plătește mai puțin impozit.
Nu e corupție, e “optimizare fiscală”.
Hoții sunt ăia din guvern. El doar își folosește mintea.
Vecinul de sus postează zilnic despre mediu. Fotografii cu oceane pline de plastic.
“Trebuie să ne trezim, oameni buni!”
Trei ori pe săptămână urcă cu liftul trei pungi de McDonald’s și o cutie de Amazon.
Gunoiul lui nu e gunoi, e “necesitate”. Problema e la corporații.
Prietena ta e foarte vocală pe tema feminismului.
“Femeile trebuie să se susțină între ele, să se ridice!”
Ieri ți-a zis că colega ei a luat promovarea pentru că “sigur s-a culcat cu șeful”.
Când una face bine, e suspectă. Când ea face bine, e meritocraţie.
Toată lumea știe ce e corect. Până intervine interesul personal.
Atunci corectul devine “complicat”. Devine “situație specială”. Devine “hai să fim realiști”.
Morala e ca Wi-Fi-ul. Funcționează perfect când nu ai nevoie de ea.
Iar noi suntem toți campioni la a preda lecții.
Cu manualul în mână și practica pe pauză.
Ne-am fi făcut bine ca profesori. Doar că am fi fost primii care lipsesc de la ore.