Opinii despre libertate...
când cuvântul rămâne, sensul dispare
În aceste vremuri ale inflației verbale, în care toată lumea are opinii despre tot, libertatea a devenit un cuvânt-valiză pe care fiecare îl umple cu ceea ce îi convine la momentul respectiv.
Păcat că valiza rămâne goală, doar că nimeni nu și-a dat seama încă.
Toți o cară în spate cu sfințenie, dar înăuntru nu e decât aer și ecoul propriei noastre ignoranțe.
Libertatea, această abstracțiune magnifică care a costat umanitatea milioane de vieți, a devenit astăzi un like pe Facebook, un hashtag pe X, o strigătură reflexă a celui care se simte minimalist incomodat.
Toți suntem pentru libertate, evident. Cine să fie împotriva libertății? Ar fi ca și cum ai fi împotriva oxigenului.
Numai că, asemenea oxigenului care la presiune mare devine toxic, și libertatea fără limite devine otravă.
Dar nu asta mă interesează acum. Mă interesează faptul că de fiecare dată când cineva invocă libertatea, de obicei face asta pentru a-și justifica propriile capricii sau pentru a-și masca propriile lașități intelectuale.
Libertatea de exprimare, bunăoară.
Toată lumea o vrea, dar nimeni nu vrea să suporte consecințele a ceea ce exprimă. Vor să strige în public, dar să nu-i contrazică nimeni, că altfel e dictatură. Vor să insulte pe alții, dar dacă cineva îi insultă pe ei, cer cenzură imediată.
Paradoxul e savuros în trivialitatea lui.
Libertatea a devenit un instrument de apărare împotriva realității, nu un instrument de explorare a ei.
Când cineva zice că vrea libertate, de fapt vrea să facă ce vrea fără să sufere consecințele. Vrea să conducă beat, dar e împotriva libertății poliției de a-l testa. Vrea să nu plătească taxe, dar e pentru libertatea de a beneficia de spitale și școli. Vrea să spună orice prostie, dar e împotriva libertății altora de a-i demonstra că e o prostie.
Filozofii și-au frânt minți strălucite încercând să definească libertatea. De la Kant la Mill, de la Sartre la Berlin, toți au înțeles că libertatea fără responsabilitate e haos, că libertatea absolută înseamnă neputință absolută, că a fi cu adevărat liber înseamnă a accepta constrângeri.
Dar astea sunt subtilități pentru oameni care citesc. Noi preferăm varianta simplificată, digestibilă, McDonalds-izată: libertate înseamnă să fac ce vreau eu.
Și așa ajungem în punctul în care cuvântul rămâne, dar sensul dispare.
Libertatea devine un zgomot de fond, o mantră fără miez, un slogan pe care îl scandezi când nu mai ai argumente. E ca și cum ai avea o carte în mână, dar toate paginile sunt albe. Arată a carte, cântărește ca o carte, dar când o deschizi, descoperi că e doar un obiect decorativ.
Ironia supremă e că cei care vorbesc cel mai mult despre libertate sunt de obicei cei care o înțeleg cel mai puțin. Sunt aceia care confundă libertatea cu lipsa de constrângeri, ignorând faptul că tocmai constrângerile sunt cele care dau formă libertății.
Un râu fără maluri nu e liber, e o baltă. O societate fără legi nu e liberă, e junglă. Un om fără principii nu e liber, e un sclav al impulsurilor sale.
Dar hai să nu fim naivi.
Să vorbim despre libertate înseamnă să recunoaștem că e un concept incomod, care cere sacrificii, gândire, responsabilitate. E mult mai simplu să o transformăm într-un clișeu gol, pe care să-l invocăm ori de câte ori vrem să ne simțim virtuoși fără să facem nimic concret. E mult mai comod să strigăm despre libertate decât să o practicăm cu adevărat.
Așa că da, acum toți avem opinii despre libertate.
Opinii ieftine, nefondate, repetitive, preluate de la alții care la rândul lor le-au preluat de la alții.
Opinii care nu costă nimic, care nu angajează la nimic, care nu te obligă să renunți la nimic.
Opinii care, în esență, nu înseamnă nimic.
Cuvântul rămâne. Sensul a dispărut demult. Și noi continuăm să-l rostim cu solemnitate, ca pe o rugăciune a cărei semnificație am uitat-o, dar pe care o repetăm din obișnuință.
Până când, poate, într-o zi, cineva va întreba: despre ce vorbim, de fapt?
Și atunci va fi liniște.
O liniște incomodă, care va dezvălui golul pe care l-am acoperit cu zgomot.
Dar până atunci, să ne bucurăm de iluziile noastre.
Sunt, la urma urmei, mai confortabile decât adevărul.