Opinii despre indignarea ta...
psihologia revoltei fără costuri
Indignarea a devenit monedă curentă.
O monedă falsă, trebuie să spunem, dar una care circulă cu o viteză amețitoare în spațiul public.
Fiecare dimineață ne trezim cu un nou motiv de revoltă, fiecare seară ne culcăm cu conștiința liniștită că am protestat, că am comentat, că ne-am exprimat dezaprobarea.
Am devenit virtuoși ai gestului fără consecință, maeștri ai protestului de canapea.
Există ceva profund reconfortant în această indignare a noastră contemporană. Ea ne permite luxul de a ne simți morali fără a plăti prețul moralității. Ne oferă iluzia acțiunii fără efortul acțiunii propriu-zise.
Suntem revoltați, deci existăm. Suntem indignați, deci suntem de partea dreaptății. Formula este simplă, elegantă chiar, și are avantajul incontestabil că nu cere nimic în schimb. Nici curaj, nici consecvență, nici implicare reală.
Indignarea noastră se hrănește din distanță. Este o revoltă de vitrină, o etică de aparență care se consumă în spațiul virtual al opiniilor ieftine.
Ne indignăm pentru orice și pentru nimic, cu o promptitudine care ar trebui să ne dea de gândit.
Azi pentru clima planetei, mâine pentru drepturile unei minorități despre care ieri nu știam că există, poimâine pentru un scandal politic pe care îl vom uita până la cafea.
Indignarea noastră este democratică până la absurd: totul merită revolta noastră superficială, nimic nu merită angajamentul nostru profund.
Ceea ce face ca această revoltă de consum să fie atât de atractivă este tocmai absența costului.
Să ne închipuim pentru o clipă ce ar însemna să plătim prețul indignării noastre. Să fim nevoiți să renunțăm efectiv la confortul nostru pentru cauzele pentru care ne revoltăm în fiecare dimineață. Să riscăm ceva real, ceva palpabil, ceva din ceea ce ne este familiar și drag.
Câți dintre noi ar mai fi la fel de vocali, la fel de pasionați, la fel de indignați?
Filosofii antici vorbeau despre virtute ca despre o practică, nu ca despre o declarație. Virtutea se dobândea prin exercițiu constant, prin confruntare cu realitatea, prin asumarea consecințelor.
Indignarea noastră contemporană este opusul acestei înțelegeri. Ea este o virtute declarată, nu una trăită. Este o etică a gestului simbolic, nu a celui substanțial. Ne mulțumim să fim de partea binelui în spectacolul public al opiniilor, fără a ne pune problema ce înseamnă, în fapt, acest bine în viața noastră concretă.
Există în această atitudine ceva din comedia umană eternă.
Tartuffe al lui Molière practica ipocriza religioasă cu aceeași convingere cu care noi practicăm astăzi ipocriza civică. Diferența este doar una de decor. Dacă pe vremea lui Molière masca era aceea a bigotismului, astăzi masca este aceea a conștiinței sociale. Dar mecanismul rămâne același: gestul care înlocuiește substanța, aparența care ucide esența, declarația care anulează acțiunea.
Ne-am transformat într-o societate de comentatori profesionali ai tragediei altora. Privim cu dezaprobare, comentăm cu indignare, judecăm cu severitate, dar totul se întâmplă la distanță, în siguranță.
Suntem spectatori revoltați la un spectacol în care refuzăm să intrăm ca actori. Preferăm tribuna opiniilor locului unde se petrec lucrurile cu adevărat. Este mai confortabil, mai sigur, mai puțin riscant.
Această psihologie a revoltei ieftine are consecințe pe care le intuim, dar pe care ne temem să le recunoaștem. Ea produce o anesteziere a responsabilității.
Cu cât suntem mai indignați în public, cu atât suntem mai pasivi în privat. Cu cât ne manifestăm mai zgomotos dezaprobarea, cu atât ne iertăm mai ușor complicitatea tăcută. Indignarea devine un substitut al acțiunii, un alibi pentru inacțiune.
Și totuși, ar fi o prostie să credem că indignarea în sine este inautentică sau inutilă. Revolta morală este, în forme autentice, originea tuturor mișcărilor care au schimbat lumea.
Problema nu este indignarea ca atare, ci forma ei degradată, forma ei de consum, forma ei fără cost. Problema este că am transformat un sentiment moral legitim într-o practică de masă devalorizată, într-un reflex pavlovian care ne mulțumește narcisismul fără a ne provoca implicarea.
Ce ar însemna, atunci, o indignare autentică?
Ar însemna, înainte de toate, să ne asumăm consecințele ei.
Să fim dispuși să plătim un preț pentru valorile pe care le proclamăm. Să acceptăm incomoditatea, riscul, poate chiar pierderea care vine odată cu lupta reală pentru ceea ce considerăm just. Ar însemna să trecem de la gestul simbolic la acțiunea concretă, de la comentariul la distanță la implicarea directă.
Dar acest lucru cere ceva ce societatea noastră a învățat să evite cu măiestrie: sacrificiul.
Nu martirajul dramatic, ci simpla renunțare la confort în numele unei valori. Nu eroismul de scenă, ci consecvența de zi cu zi. Nu declarația publică, ci decizia personală care costă.
Și aici se oprește tragicul spectacol al indignării noastre contemporane. Pentru că suntem dispuși să protestăm împotriva a tot, dar nu suntem dispuși să renunțăm la nimic.
Cioran spunea undeva că nu există acțiune fără un minim de prostie. Poate că indignarea noastră contemporană este, în fond, prea inteligentă. Ea calculează, cântărește, evaluează riscurile. Ea știe exact până unde poate merge fără să plătească un preț. Ea este o revoltă raționalizată, optimizată, făcută cu cap. Și tocmai de aceea este sterilă.
În fond, spectacolul indignării noastre permanente spune mai multe despre noi decât despre lumea pe care pretindem că o criticăm. El dezvăluie o societate care a învățat să mimeze valorile fără a le trăi, care și-a rafinat până la perfecțiune arta de a părea morală fără a fi morală. Suntem o generație de actori talentați într-o piesă proastă, convinși că interpretarea noastră pasionată înlocuiește substanța care lipsește din text.
Poate că primul pas spre o indignare autentică ar fi să recunoaștem acest lucru. Să admitem că, în marea majoritate a cazurilor, revolta noastră este o farsă bine jucată. Că declarațiile noastre sunt goale. Că indignarea noastră este, în cele mai multe cazuri, o formă rafinată de conformism. Pentru că nimic nu este mai la modă astăzi decât să fii indignat, nimic nu este mai acceptat decât să te revolți în limite rezonabile.
Și atunci, poate, am putea începe să ne punem întrebări mai incomode.
Pentru ce am fi dispuși cu adevărat să plătim un preț?
Ce valori ne-ar face să renunțăm la ceva important pentru noi?
Pentru ce cauză am accepta să fim mai puțin confortabili, mai puțin siguri, mai puțin acceptați?
Răspunsurile la aceste întrebări ar arăta diferența dintre indignarea noastră de circumstanță și convingerile noastre reale.
Dar acestea sunt întrebări pe care preferăm să nu ni le punem.
Este mai simplu să continuăm spectacolul, să ne indignăm ritualic, să comentăm cu pasiune falsă, să ne simțim bine cu noi înșine pentru că ne-am exprimat opinia.
Este calea cea mai ușoară. Și în epoca noastră, calea cea mai ușoară este întotdeauna și cea mai populară.
Indignarea fără costuri nu este decât o altă formă a lașității îmbrăcată în haine noi.
O lașitate democratizată, la îndemâna tuturor, practicată cu bună conștiință și aplaudată de semenii noștri.
O lașitate care se crede curaj pentru că țipă tare. O lașitate care se vrea virtute pentru că își declară dezaprobarea.
Dar lașitatea rămâne lașitate, indiferent de cât de mulți o practică sau de cât de acceptabilă social a devenit ea.