Opinii despre gândire...
de ce a devenit un efort suspect
Gândirea propriu-zisă a devenit un act profund suspect.
Nu pentru că ar fi periculoasă, cum era pe vremea cenzurii, ci pentru că pare inutilă.
Gândirea cere timp. Ea zăbovește.
Și într-o lume în care viteza e regină, a sta pe gânduri e un delict.
Observ cu un amestec de stupoare și amuzament că tocmai în momentul în care accesul la informație a devenit nelimitat, apetitul pentru înțelegere s-a prăbușit catastrofal.
Avem tot ce ne trebuie pentru a cunoaște, dar nu mai avem răbdarea de a pricepe.
Este ca și cum am fi fost invitați la un banchet filosofic extraordinar și ne-am mulțumi să mâncăm din farfurie de unică folosință, în picioare, cu ochii pe ceas.
Opinia s-a substituit gândirii cu eleganța discretă a unui cuc care-și depune oul în cuibul altei păsări. Nimeni nu observă înlocuirea până când e prea târziu și toată colonia latră la unison în loc să cânte.
Căci opinia are un imens avantaj în fața gândirii: ea este deja gata.
Nu cere elaborare, nu impune dubiul metodic, nu solicită acel inconfortabil exercițiu de a te situa simultan înăuntru și în afara propriei perspective.
Opinia se îmbracă rapid dimineața și iese la lucru. Gândirea stă în papuci și soarbe cafeaua încet, privind pe fereastră.
În spațiul public contemporan, cel care spune trebuie să mă gândesc devine imediat un personaj comic.
Ezitarea, această marcă a intelectului autentic, e interpretată drept slăbiciune sau, mai rău, drept disimulare.
Toată lumea trebuie să aibă o părere, și trebuie s-o aibă imediat. Preferabil în maxim două sute optzeci de caractere. Preferabil cu emoji. Preferabil însoțită de o poză în care să arăți că nu numai că ai o părere, dar ești și fericit că o ai.
Filozofii antici își imaginau gândirea ca pe un dialog interior, ca pe acea conversație a sufletului cu sine însuși pe care Platon o descria cu o solemnitate pe care azi am califica-o drept naivă. Ei credeau că omul are datoria de a se examina, de a-și supune propriile convingeri la testul argumentării, de a distinge între ceea ce este esențial și ceea ce este aparent. Astăzi, dialogul interior a fost înlocuit cu un monolog exterior neîntrerupt. Vorbim cu toții în același timp, nimeni nu ascultă, dar toată lumea e convinsă că a comunicat ceva important.
Această prăbușire a gândirii în opinie nu este doar o banală degradare intelectuală. Ea este simptomul unei transformări antropologice profunde.
Omul care opinează nu este același cu omul care gândește.
Primul trăiește în prezentul perpetuu al reacției imediate, în epoca inflamării și indignării permanente. Al doilea locuiește într-o temporalitate mai complexă, în care trecutul și viitorul nu sunt simple decorații, ci dimensiuni constitutive ale înțelegerii. Unul consumă lumea. Celălalt o interpretează.
Desigur, s-ar putea spune că democratizarea expresiei este un bine în sine. Că faptul că oricine poate să-și exprime punctul de vedere reprezintă un progres civilizațional indubitabil.
Și este adevărat, în limitele în care nu confundăm dreptul de a vorbi cu obligația de a fi ascultat, sau libertatea de exprimare cu legitimitatea epistemică.
Nu orice părere valorează la fel. Nu orice convingere atinge adevărul. Și tocmai aceasta pare să fie marea erezie a timpului nostru: ideea că există ierarhii ale cunoașterii, că gândirea cere antrenament și disciplină, că nu te naști cu capacitatea de a înțelege lumea, ci o dobândești printr-un efort susținut.
Ceea ce s-a pierdut în această mare migrație de la gândire la opinie este tocmai acel spațiu al incertitudinii productive, al îndoielii fertile. Gândirea autentică începe întotdeauna cu o perplexitate, cu un nu știu fundamental.
Opinia, dimpotrivă, e saturată de certitudini. Ea nu pune întrebări, ci oferă răspunsuri. Nu deschide lumi posibile, ci le închide în confortul formulelor definitiv consacrate.
Și totuși, în ciuda acestei dominații a opiniei superficiale, încăpățânarea gândirii persistă. Ea supraviețuiește în margini, în acele zone pe care societatea optimizării și eficienței le consideră redundante: în lectura lentă a unei cărți dificile, în conversația fără scop utilitar imediat, în acea contemplare aparent sterilă care nu produce nimic decât înțelegere. Gândirea se retrage din agora zgomotoasă și se refugiază acolo unde încă mai există tăcere.
Poate că aceasta este, în fond, soarta ei în modernitate: să devină un act de rezistență.
Nu rezistență ideologică, grandioasă și revoluționară, ci rezistență existențială, aproape intimă. Rezistența de a nu ceda tentației răspunsului rapid, de a nu te preda tiraniei opiniei pregătite, de a păstra acea lentoare interioară care singură face posibilă înțelegerea.
Este un efort suspect, desigur. Suspect pentru că e inutil din perspectiva logicii productive a societății noastre. Suspect pentru că e solitar într-o lume ce celebrează conexiunea perpetuă. Suspect pentru că refuză să participe la marele spectacol al consensului superficial.
Dar poate că tocmai această calitate de a fi suspect îi conferă gândirii, în vremurile noastre, o demnitate paradoxală.
Căci, dacă toți gândesc la fel, înseamnă că nimeni nu mai gândește cu adevărat. Și dacă nimeni nu mai e suspect, atunci probabil că nimeni nu mai îndrăznește să se îndepărteze de turmă.
Gândirea ca efort suspect.
Poate că acest titlu aparent provizoriu este, de fapt, singura sa definiție posibilă într-o epocă care a ales viteza în locul profunzimii.
Bine spus : transformare antropologică ! O simțim pe pielea noastră . Parcă specia noastră s-ar metamorfoza de la fluture la omidă. Supraviețuim demn doar cu fărâme de luciditate.
Intotdeauna mi-ai parut suspect.