Opinii despre frică...
mic inventar al spaimei acceptabile
În economia precară a senzațiilor contemporane, frica s-a democratizat cu o generozitate suspectă.
Toată lumea are dreptul să se teamă de orice, oricând, fără a fi nevoită să demonstreze că teama respectivă are vreun temei în realitate.
Este o formă de egalitarism sentimental care ar fi încântat orice utopist, dacă utopistul în cauză ar fi fost un imbecil desăvârșit.
Problema nu este că ne temem.
Problema este că am transformat teama într-o probă de identitate, într-un certificat de existență.
Am frică, deci exist. Descartes se învârte în mormânt cu viteza unui rotor de elicopter, dar asta nu deranjează pe nimeni. Important este că fiecare dintre noi și-a construit un sanctuar personal al anxietății, în care oficiază ritualuri zilnice de îngrijorare preventivă.
Să facem, așadar, un inventar sumar al fricilor care ne sunt permise, ba chiar încurajate, în acest început de mileniu al hipersensibilității colective.
Teama de schimbările climatice este absolut legitimă, desigur.
Nimeni nu contestă că planeta se încălzește și că omenirea contribuie la acest proces cu entuziasmul unui piroman la un depozit de artificii. Însă obsesia climatică a devenit un substitut convenabil pentru teama autentică de propria noastră mediocritate. Este mai simplu să te temi că vor dispărea ghețarii decât să recunoști că tu personal nu vei lăsa în urmă decât un istoric de navigare pe internet și câteva poze din vacanțe.
Frica de bolile grave - iată un clasic care nu iese niciodată din modă.
Fiecare simptom devine potențial catastrofic în era Google Medical School. Durerea de cap nu mai este doar durere de cap, ci un posibil semn al unei tumori cerebrale, al unui accident vascular incipient sau, în cel mai bun caz, al unei meningite fulminante. Hipohondria s-a rebranduit drept “conștiință medicală” și prosperă în mediul fertil al forumurilor online, unde oameni care nu pot pronunța corect “electrocardiogramă” își stabilesc diagnostice reciproce cu aplomb de profesor universitar.
Teama de eșec este, paradoxal, cea mai de succes dintre toate fricile contemporane.
Am ajuns să ne temem atât de mult de eșec, încât preferăm să nu încercăm deloc. Este o strategie existențială impecabilă: dacă nu încerci nimic, nu poți eșua la nimic. Poți să rămâi toată viața în larva potențialului neactualizat, consolându-te cu gândul că ai fi putut fi extraordinar, dacă doar ai fi vrut. Dar n-ai vrut, pentru că te-ai temut. Și teama este acum o scuză acceptabilă pentru mediocritate.
Frica de opiniile altora - ah, această coloană vertebrală a erei rețelelor sociale.
Ne temem să nu fim judecați, să nu fim criticați, să nu fim respinși de tribul nostru digital. Așa că ne conformăm, ne autocenzurăm, ne transformăm în ecouri ale consensului momentan. Libertatea de exprimare există, teoretic, dar o exercităm doar în limitele stricte ale opiniilor prestabilite ca fiind acceptabile. Este o formă sofisticată de autocenzură, îmbrăcată în hainele grijii pentru sentimentele celorlalți.
Teama de singurătate funcționează excelent în tandem cu teama de relațiile autentice.
Ne este frică să fim singuri, dar ne este și mai frică să fim cu adevărat prezenți alături de cineva. Soluția? Relații superficiale în număr mare, conexiuni digitale care să ne dea iluzia intimității fără riscurile ei inerente. Avem sute de “prieteni” online și ne simțim totuși izolați, dar măcar avem despre cine vorbi când ne plângem de singurătate.
Apoi mai sunt fricile estetizate, cele care ne conferă un aer de profunzime intelectuală: teama de totalitarism, de manipulare, de pierderea democrației, de dezinformare. Sunt temeri legitime, fără îndoială, dar au devenit și o formă de virtuozitate morală. Declarându-ne îngrijorați pentru Marile Teme, ne absolvim de responsabilitatea față de micile realități concrete ale vieții noastre.
Ce este fascinant în acest inventar al spaimelor acceptabile este lipsa evidentă: teama de propria noastră lașitate.
Aceasta nu figurează nicăieri în catalogul fricilor legitime.
Ne temem de toate, exceptând de propriul nostru refuz de a trăi cu adevărat. Ne temem de moarte, dar nu de faptul că nu am trăit niciodată. Ne temem de eșec, dar nu de faptul că nu am încercat. Ne temem de judecata altora, dar nu de propria noastră mărginire.
Frica, în sine, nu este o problemă. Este un mecanism de supraviețuire perfect rezonabil, produs de evoluție pentru a ne proteja de pericole reale.
Problema apare când transformăm frica dintr-un instrument de supraviețuire într-o filosofie de viață, dintr-un semnal de alarmă într-o stare permanentă.
Am ajuns să cultivăm anxietatea ca pe o grădină japoneză - cu atenție, metodă și dedicare estetică.
Ne-am profesionalizat în a fi îngrijorați. Am devenit specialiști în anticiparea catastrofelor care nu se vor întâmpla niciodată, în timp ce ignorăm dezastrele mici și sigure pe care le comitem zilnic: compromisurile, lașitățile, trădările mici ale propriilor principii.
În timp ce ne temem de tot și de toate, singura frică cu adevărat justificată - aceea că ne vom petrece viața temându-ne - rămâne neexplorată.
Continuăm să colecționăm anxietăți ca pe niște timbre: le catalogăm, le împărtășim, le validăm reciproc în grupuri de suport online, transformând teama dintr-o emoție în identitate.
În final, poate că adevăratul curaj nu constă în absența fricii, ci în refuzul de a o lăsa să ne definească existența.
Dar aceasta ar presupune o formă de responsabilitate personală care este, la rândul ei, înfricoșătoare.
Și astfel cercul se închide, iar noi rămânem captivi în propriul nostru muzeu al spaimelor acceptabile, ghizi entuziaști ai propriei noastre paralizii.