Opinii despre empatie...
o virtute practicată selectiv
Toată lumea vorbește despre empatie. Toată lumea se declară empatic.
Dacă ar fi să judecăm după declarațiile publice, am trăi într-o lume în care fiecare suflet ar pulsa în rezonanță cu suferința celuilalt.
Realitatea, însă, ne oferă un spectacol diferit: cel al unei virtuți practicate cu o selectivitate atât de rafinată, încât ne face să ne întrebăm dacă ceea ce numim empatie nu este, de fapt, o formă sofisticată de narcisism colectiv.
Să observăm mai întâi fenomenologia acestei empații contemporane.
Ea nu se manifestă uniform, ci se distribuie după criterii care ar surprinde pe oricine ar crede că suferința umană este, prin natura ei, universală.
Există suferințe care beneficiază de un surplus de compasiune mediatică, de un capital emoțional generos investit, în timp ce altele rămân în zona opacității morale, nevizibile, nedemne de atenție. Empatia noastră, se pare, are preferințe. Ea nu funcționează după principiul imanenței durerii, ci după logica vizibilității sociale și a conformității ideologice.
Mecanismul este de o simplitate descurajantă.
Cineva suferă la distanță, într-un conflict despre care știm doar ceea ce ne transmite fluxul informațional, și imediat se declanșează avalanșa de empatie virtuală. Postări, declarații, gesturi simbolice care costă exact atât cât efortul de a apăsa un buton.
Empatia devine performativă, un act de prezență în spațiul public al indignării morale. Întrebarea care se cere pusă este una simplă: aceasta este empatie sau doar teatru emoțional? Suntem cu adevărat mișcați de suferința celuilalt sau suntem mișcați de imaginea pe care o proiectăm despre noi înșine ca ființe sensibile?
Paradoxul empatiei selective constă în faptul că ea pare să funcționeze invers proporțional cu proximitatea suferinței.
Cu cât suferința este mai îndepărtată geografic sau mai abstractă conceptual, cu atât empatia devine mai generală și mai intensă.
Vecinul nostru, cel care se luptă cu singurătatea sau cu deznădejdea, rămâne invizibil. El nu activează mecanismele acelei compasiuni grandioase care se naște din distanță.
Empatia contemporană preferă marile cauze, preferă suferința care poate fi etichetată, clasificată, integrată într-o narațiune morală mai largă. Suferința particulară, concretă, cea care cere nu postări, ci prezență, rămâne orfană de atenție.
Filosofia morală ne-a învățat că virtutea autentică nu se măsoară în declarații, ci în acte. Kant vorbea despre imperativul categoric, despre acea lege morală care funcționează indiferent de circumstanțe. Empatia noastră selectivă este tocmai opusul acestui imperativ: ea este condiționată, circumstanțială, dependentă de contextul social și de presiunea grupului.
Nu empatizăm pentru că suferința celuilalt ne atinge în adâncimea ființei noastre, ci pentru că empatia față de anumite categorii de suferinzi ne conferă legitimitate în ierarhia morală a comunității noastre.
Există o ironie profundă în faptul că epoca care vorbește cel mai mult despre empatie este și epoca celei mai mari fragmentări morale.
Am învățat să empatizăm cu abstractul și să rămânem indiferenți la concret. Am devenit virtuozi ai compasiunii pentru cauze și analfabeți în materie de grijă pentru persoane. Empatia s-a desprins de rădăcina ei fenomenologică, de acea capacitate originară de a simți cu celălalt, și s-a transformat într-un instrument de poziționare socială.
Scheler observa că simpatia autentică presupune o ieșire din sine, o transcendere a egoului spre alteritate. Ceea ce practicăm astăzi seamănă mai degrabă cu o formă de proiecție narcisică: empatizăm cu acele forme de suferință care ne confirmă propriile convingeri, care ne consolidează identitatea de grup, care ne oferă ocazia de a ne exhiba sensibilitatea morală. Nu este vorba despre celălalt, ci despre noi înșine reflectați în oglinda suferinței celuilalt.
Problema nu este că empatia ar fi falsă în sine, ci că ea operează printr-un filtru ideologic atât de dens, încât devine incapabilă să vadă dincolo de propriile categorii.
Am creat o ierarhie a suferințelor acceptabile, o taxonomie a victimelor demne de compasiune. Această ierarhie nu se bazează pe intensitatea durerii sau pe urgența nevoii, ci pe criterii exterioare suferinței înseși: apartenență la grup, vizibilitate mediatică, conformitate cu narațiunea dominantă.
Filosofia ar trebui să ne învețe suspiciunea față de propriile certitudini morale. Tocmai atunci când suntem cel mai convinși de bunătatea noastră, ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva suntem victimele unei iluzii.
Empatia selectivă este o astfel de iluzie: credem că suntem empatici pentru că reacționăm emoțional la anumite forme de suferință, dar nu observăm că aceeași capacitate de a simți cu celălalt se blochează complet când suferința vine dintr-o direcție neașteptată, când celălalt nu se încadrează în categoriile noastre predefinite.
Dacă empatia noastră funcționează doar în anumite condiții, dacă ea se activează doar pentru anumite categorii de oameni, putem numi această dispoziție cu adevărat empatie?
Sau suntem în fața unei forme rafinate de tribalism moral, în care compasiunea devine doar un alt mod de a marca granițele dintre noi și ei, dintre cei care merită suferința noastră solidară și cei care nu?
Lévinas vorbea despre fața celuilalt ca despre acel apel primar, anterior oricărei conceptualizări, care ne convoacă la responsabilitate. Empatia autentică ar însemna răspunsul la acest apel, indiferent de identitatea celui care suferă. Empatia selectivă este refuzul acestui apel atunci când fața celuilalt nu corespunde imaginii pe care o avem despre victima legitimă.
Poate că ar fi timpul să ne întrebăm nu cât de empatici suntem, ci față de cine suntem empatici și de ce. Poate că ar fi timpul să recunoaștem că empatia noastră este mai degrabă un simptom al conformismului moral decât o virtute autentică. Poate că ar fi timpul să înțelegem că suferința nu are culoare politică, nu are apartenență ideologică, nu se supune criteriilor noastre de acceptabilitate socială.
Proba autentică a empatiei nu este capacitatea de a plânge pentru suferințele care confirmă ceea ce oricum credem, ci capacitatea de a simți cu celălalt chiar și atunci când acest lucru ne jenează, ne contrazice, ne forțează să ieșim din confortul certitudinilor noastre.
Altfel, ceea ce numim empatie nu este decât o formă elegantă de a ne celebra propriile prejudecăți morale.
Virtutea, ne spunea Aristotel, se află la mijloc între extreme.
Empatia selectivă este tocmai această extremă: prea multă compasiune pentru unii, prea puțină pentru alții, totul distribuit nu după criteriul suferinței, ci după criteriul oportunității morale.
Adevărata provocare ar fi să practicăm o empatie care nu întreabă mai întâi cui aparține suferința, ci răspunde pur și simplu la apelul durerii umane, oriunde s-ar manifesta ea.
Dar asta, desigur, ar cere ceva mult mai dificil decât postările pe rețelele sociale: ar cere curaj moral.
Ar cere capacitatea de a rezista presiunii grupului.
Ar cere să recunoaștem că umanitatea celuilalt nu depinde de apartenența lui la tabăra noastră morală.
Și asta, trebuie să recunoaștem, este prea mult de cerut de la o epocă care și-a făcut din virtue signaling o formă de artă.