Opinii despre bun-simț...

virtutea pe care nimeni nu o mai revendică

---

Trăim vremuri stranii.

Toată lumea își revendică dreptatea, corectitudinea, onestitatea, chiar și virtuțile sofisticate precum empatia sau autenticitatea.

Dar bunul-simț?

Acela a devenit proprietatea nimănui. O moștenire fără moștenitori, lăsată să se prăfuiască în mansarda istoriei, alături de alte concepte demodate precum decența elementară sau respectul față de adevăr.

Este paradoxal că exact virtutea cea mai modestă, cea mai puțin pretențioasă, a ajuns să fie și cea mai rară.

Bunul-simț nu cere nimic spectaculos. Nu te obligă la sacrificii eroice, nu impune studii filosofice aprofundate, nu necesită doctorate în etică aplicată.

Cere doar atât: să nu te comporți ca un bou. Dar se pare că tocmai această cerință minimală depășește capacitatea zilelor noastre.

Observați că nimeni nu spune despre sine că are bun-simț. Este o etichetă pe care o aplici exclusiv altora, de regulă postum sau în absența lor. Un fel de diagnostic medical pe care nu ți-l pui singur niciodată. Spui despre defunctul avocat Ionescu că a fost un om cu bun-simț. Spui despre vecina de la etajul trei că are bun-simț pentru că nu dă muzica tare după ora zece.

Dar despre tine? Ai drepturi, ai principii, ai convingeri ferme, ai chiar și valori, dar bun-simț? Dumnezeu să te ferească de o astfel de banalitate.

Am ajuns să preferăm complexitatea inutilă simplității funcționale. Ne place să credem că problemele lumii cer soluții sofisticate, teorii elaborate, dezbateri interminabile despre nuanțe și excepții.

În realitate, nouăzeci la sută din ceea ce ne chinuie ar putea fi rezolvat prin aplicarea acelui mecanism rudimentar pe care bunicii noștri îl numeau bun-simț. Dar asta ar fi prea simplu. Prea umilitor pentru intelectul nostru. Prea puțin original pentru epoca Instagram-ului și a thread-urilor pe X în șaptesprezece părți.

Bunul-simț presupune o doză de umilință pe care contemporaneitatea o consideră aproape ofensatoare. Presupune să accepți că nu toate situațiile necesită o interpretare revoluționară, că nu fiecare normă socială este o construcție opresivă care trebuie deconstruită, că nu orice convenție este o manifestare a fasciștilor.

Uneori, simplul fapt că așa s-a procedat de secole pentru că funcționează este suficient. Dar unde mai pui atunci măreția ta de gânditor independent și rebel?

Remarcabil este că absența bunului simț se manifestă democratic, pe tot spectrul social și intelectual.

Îl găsești pe cel care se urcă în autobuz înainte să coboare alții, dar îl găsești și pe expertul care apare la televizor să explice de ce regulile elementare ale logicii sunt de fapt construcții patriarhale. Îl găsești pe politicianul care vorbește despre responsabilitate în timp ce își plimbă amanta prin instituții publice, dar îl găsești și pe activistul care strigă despre toleranță în timp ce agresează pe oricine nu folosește exact termenii aprobați.

Lipsa bunului simț s-a profesionalizat.

Avem acum industrii întregi construite pe premisa că această virtute primitivă nu mai este relevantă. Avem consultanți care îți explică de ce trebuie să ignori evidența în favoarea datelor interpretate creativ. Avem influenceri care își construiesc cariere pe ideea că fiecare impuls trebuie urmat, fiecare gând trebuie exprimat, fiecare emoție trebuie validată. Avem chiar și filozofi de cafenea care argumentează că orice restricție a comportamentului este tiranie.

În absența bunului simț, am inventat substituenți.

Reguli infinite. Legislație exhaustivă. Protocoale pentru fiecare situație imaginabilă. Pentru că atunci când oamenii nu mai știu instinctiv să nu se comporte ca animalele, trebuie să le spui explicit: nu scuipa pe jos, nu urla în telefon în spații publice, nu parcha pe trotuar, nu minți cu nerușinare.

Bunul-simț făcea toate acestea automat. Acum avem nevoie de amenzi și campanii de conștientizare.

Există ceva profund trist în faptul că virtutea cea mai banală a devenit cea mai exotică. Că tocmai ceea ce ne-ar trebui zilnic, constant, în fiecare interacțiune umană, este considerat acum un lux sau, mai rău, o formă de servilism intelectual. Că am ajuns să prețuim mai mult asertivitatea agresivă decât discreția, mai mult expresia personală nefiltrată decât considerația față de ceilalți, mai mult originalitatea cu orice preț decât adaptarea la context.

Bunul-simț nu este conservatorism obtuz sau lașitate intelectuală.

Este acea înțelepciune rudimentară care îți spune când să vorbești și când să taci, când să insiști și când să cedezi, când regulile pot fi flexibile și când trebuie respectate rigid. Este capacitatea de a distinge esențialul de accesoriu, importantul de urgent, adevărul inconfortabil de minciuna reconfortantă.

Dar toate acestea necesită ceva ce epoca noastră detestă: renunțarea la egocentrism.

Bunul-simț cere să recunoști că lumea nu se învârte în jurul tău, că perspectiva ta nu este singura validă, că impulsurile tale nu sunt legi universale. Cere să accepți că, uneori, trebuie să faci lucruri care nu îți convin pentru că așa funcționează convețuirea civilizată. Și asta, în 2026, este considerat aproape revoluționar.

Poate că bunul-simț va reveni la modă.

Poate că, după ce vom epuiza toate alternativele sofisticate și ne vom lovi de consecințele lipsei lui, vom redescoperi că virtutea aceasta modestă avea o utilitate pe care nu am înțeles-o.

Sau poate că vom continua să construim sisteme tot mai complicate pentru a compensa o calitate simplă, la care am renunțat din mândrie.

Între timp, în lipsă de bun-simț, ne descurcăm cu ghiduri de etichetă, coduri de conduită, cursuri de dezvoltare personală și terapie.

Toate acestea încearcă să ne învețe, cu mare cheltuială de timp și resurse, ceea ce bunicii știau instinctiv: să nu fii nesimțit.

Dar, bineînțeles, noi îi spunem altfel.

Îi spunem inteligență emoțională.

---