O lume multipolară?

despre confuzia care se dă drept echilibru

---

Există cuvinte care, prin simpla lor rostire, par să rezolve enigme.

Multipolaritate este unul dintre ele.

Pronunțat cu gravitatea de rigoare, acest termen capătă instantaneu aura unei soluții definitive la haosul contemporan.

Lumea, ni se spune, nu mai poate fi dominată de un singur centru de putere. Este nevoie de echilibru, de diversitate, de o geometrie mai complexă a forțelor. Sună rafinat, democratic chiar. Sună ca o promisiune de libertate pentru cei mulți, împotriva tiraniei celui unul.

Dar ce înseamnă, de fapt, multipolaritatea?

Sau, mai exact, ce vrea să fie ea în discursul celor care o invocă, cu insistența celui care a găsit, în sfârșit, soluția la întreaga dilemă?

Pentru că nu este vorba aici de o simplă descriere a realității internaționale, ci de o viziune – și orice viziune, oricât de tehnică ar părea, poartă în ea o anumită filosofie, o anumită înțelegere a binelui și a răului, a dreptului și a nedreptății.

Să ne oprim, așadar, și să privim mai atent.

Multipolaritatea, în accepțiunea ei contemporană, pretinde că oferă o alternativă la așa-zisa hegemonă occidentală, la acea dominație americană care ar fi transformat lumea într-un protectorat planetar.

Scopul declarat este unul nobil: fiecare civilizație să-și găsească locul, fiecare cultură să-și exprime valorile, fiecare putere regională să-și exercite influența în sfera sa naturală.

Nu mai există un arbitru universal, ci mai mulți jucători de talie egală, care negociază, se echilibrează reciproc, se temperează unii pe alții. O lume de centri multipli, deci o lume mai justă.

Logic, nu?

Numai că logica aceasta poartă în ea o confuzie fundamentală.

Ea confundă pluralitatea cu echilibrul, iar echilibrul cu justiția.

Să fie oare același lucru?

Poate existența mai multor puteri egale în forță să garanteze, prin simplul fapt al existenței lor, o lume mai dreaptă? Istoria ne arată că nu.

Echilibrul european de la începutul secolului XX, acel concert al marilor puteri, nu a produs pace, ci Marele Război. Balanța de forțe nu este sinonim cu binele, ci doar cu o anumită stabilitate – și aceasta, adesea fragilă, până când unul dintre poli decide că poate obține mai mult.

În spatele entuziasmului pentru multipolaritate se ascunde, de fapt, o resemnare filosofică mai profundă. Aceea că nu există, și nu poate exista, un bine comun universal, o normă valabilă pentru toți. Există doar interese, sfere de influență, echilibre tactice. Fiecare pol își impune ordinea sa în propriul perimetru, iar restul lumii trebuie să accepte că dreptul este, în ultimă instanță, raportul de forțe.

Realismul politic în varianta sa cea mai brutală, reciclat sub etichetă de progres.

Dar aceasta nu este doar o chestiune de relații internaționale. Este o chestiune de viziune asupra omului.

Pentru că, la urma urmei, ce presupune această lume multipolară? Presupune că există comunități închise, civilizații care nu comunică decât prin forță sau prin diplomație, blocuri de putere care își gestionează intern afacerile fără a trebui să dea socoteală nimănui. Presupune că nu există drepturi universale, ci doar drepturi contextuale, că libertatea înseamnă altceva la Moscova decât la Paris, că demnitatea umană este negociabilă în funcție de latitude.

Și aici intervine ironia supremă. Cei care pledează astăzi cu atâta patimă pentru multipolaritate sunt, adesea, aceiași care condamnă universalismul occidental drept imperialism cultural.

Dar la ce duce multipolaritatea, dacă nu la instituirea unor imperialisme regionale, mai mici ca scară, dar nu mai puțin absolutiste în esență?

Diferența este doar că, în loc de o singură putere care pretinde că deține modelul universal, avem mai multe puteri care pretind că nu există niciun model universal – ceea ce le oferă, convingător, deplina libertate de a face ce vor în propriile lor zone de dominație.

Confuzia devine astfel metodă.

Ea transformă relativismul valoric într-o doctrină politică, iar doctrina politică într-o legitimare a abuzului.

Pentru că, în numele respectului pentru diversitate civilizațională, putem accepta orice. Putem accepta că drepturile omului sunt o invenție occidentală, că democrația nu se potrivește tuturor culturilor, că libertatea de expresie este un lux pentru unii, că tortura este, uneori, o necesitate strategică.

Totul devine posibil odată ce renunțăm la ideea că există, totuși, ceva care ne leagă pe toți, dincolo de forță și de interese.

Nu este vorba despre o apărare naivă a hegemoniei americane.

Ar fi absurd să negăm că puterea, orice putere, tinde să abuzeze.

Occidentul și-a avut și continuă să aibă propriile sale orbiri, propriile sale ipocrizii.

Dar eroarea de diagnostic nu constă în identificarea bolii, ci în tratamentul propus. Soluția la abuzul unei puteri nu este multiplicarea puterilor care abuzează, ci instituirea unor norme care să limiteze puterea ca atare. Problema nu este că există centre de putere, ci că acestea nu sunt supuse unor principii care să le transcende.

Ceea ce lipsește din tot acest discurs entuziast despre o lume multipolară este tocmai ideea de limitare.

Multipolaritatea nu limitează puterea, ci doar o dispersează. Ea înlocuiește un posibil tiran global cu mai mulți tirani regionali, fiecare convins de dreptul său de a decide soarta celor aflați în sfera sa de influență.

Și astfel, în loc să avansăm către o lume în care puterea este constrânsă de drept, ne întoarcem la o lume în care dreptul este expresia puterii.

Poate că adevărata întrebare nu este câte centre de putere trebuie să existe, ci ce tip de lume vrem să construim.

O lume în care forța este arbitrul suprem, sau o lume în care forța este supusă unor principii care o depășesc? O lume în care fiecare imperiu își administrează despotic curtea sa, sau o lume în care individul, oriunde s-ar afla, are anumite drepturi inalienabile?

Confuzia care se dă drept echilibru este, în fond, rezistența la aceste întrebări incomode.

Pentru că este mai simplu să vorbim despre balance of power decât despre valori universale, mai ușor să ne mulțumim cu un realism dezabuzat decât să persistăm în căutarea unei etici globale.

Multipolaritatea devine astfel refugiul celor care au renunțat la speranța că lumea poate fi altceva decât un vast câmp de luptă, în care supraviețuiește cel mai puternic sau cel mai viclean.

Dar istoria ne-a mai arătat deja unde duce această viziune.

Ea duce la o lume în care dreptul este doar masca forței, în care justiția este ceea ce spune învingătorul, în care omul devine un simplu instrument al jocurilor de putere.

O lume, cu alte cuvinte, în care filozofia își pierde sensul, pentru că nu mai există un adevăr de căutat, ci doar interese de negociat.

Poate că ar fi timpul să ne întrebăm dacă nu cumva, în locul acestei multipolarități atât de înțelepte, avem nevoie de ceva mult mai simplu și mult mai radical: o lume în care puterea, oricare ar fi ea și oriunde s-ar afla, este supusă acelorași principii, acelorași limite, aceleiași responsabilități față de omul concret.

Nu o lume fără centre de putere, ci o lume în care aceste centre sunt constrânse de ceva mai mare decât ele însele.

Până atunci, să nu ne mire că echilibrul mult lăudat seamănă, din ce în ce mai mult, cu haosul.

---