Industrializarea a ucis nudul din pictură.
ce nu vezi în arta modernă și nici nu bănuiești
În Palazzo del Te, undeva în nordul Italiei, Giulio Romano a pictat în anii 1520 o frescă pe care, după criteriile noastre de astăzi, am numi-o fără ezitare pornografie.
Nu statui grecești îndulcite de timp și decență, ci trupuri în toată splendoarea lor carnală, neprefăcută.
O imagine pe care am simțit nevoia s-o cenzurez pentru a vă putea vorbi despre ea – paradox care spune totul despre drumul pe care l-a parcurs pudoarea noastră colectivă.
Ce s-a întâmplat între secolul al XVI-lea și al nostru?
Cum de am ajuns să roșim în fața unei picturi pe care curtenii Renașterii o contemplau cu deplină seninătate?
Libertatea înainte de cădere
La curtea lui Ludovic al XIV-lea, femeile flirtau nestingherite, favoritele regale își exercitau influența politică fără jenă, iar artiștii le înfățișau drept zeițe antice, despuiate de orice voal.
Secolul al XVIII-lea – le siècle galant – a rămas în memorie tocmai prin această ușurință a moravurilor.
Ecaterina a II-a nu făcea mister din iubiri, iar Rusia încă tânără se alătura festinului european al simțurilor.
Apoi vine secolul al XIX-lea. Nu mai galant, ci pragmatic.
Burghezul – corpolent, dar înzestrat cu simț practic – îl înlocuiește pe filosoful galant în cultura elitistă.
Americanul Mark Twain, contemplând “Venera din Urbino” a lui Tițian, o numește fără menajamente “cea mai indecentă pictură din istorie”.
Corpurile feminine dispar de pe pânze. Cele masculine se îngreuiază, se învăluie în redingote și costume.
Artiștii de curte, precum David al lui Napoleon, abandonează senzualitatea și intimitatea în favoarea virtuții, datoriei, vitejiei civice.
Cum se face că morala secolului al XVI-lea era mai liberă decât cea a secolului al XIX-lea? E o întrebare care nu poate fi ocolită.
Societatea de masă și puritanii
Două cauze majore: societatea de masă și imperialismul cultural anglo-saxon.
Când arta încetează să mai fie privilegiul curții și intră în circulație masivă, rafinamentul elitist cedează în fața “normei” general acceptate.
Iar morala populară a fost întotdeauna mai rigidă decât cea practicată la curte.
Arta trebuie să devină decentă pentru a fi pe placul tuturor.
Noile națiuni, noile orașe, noua burghezie cer ordine – ordine în stradă, ordine în casă, ordine pe pânză.
Odată cu hegemonia economică a Marii Britanii, mai întâi, și apoi a Statelor Unite, puritanismul pătrunde în cultura mondială ca o otravă lentă, dar sigură.
Americanii au privit mereu cu suspiciune libertatea moravurilor. Neîncrederea în plăcerile trupești este moștenirea primilor coloniști – acei puritani care au fugit de monarhia engleză pentru a-și construi în Lumea Nouă o cetate a virtuții severe.
Pentru ei, trupul nu era doar izvor de ispite, ci și reflectare a ordinii divine.
Cultura puritană se construiește în jurul autoevaluării și auto-restricționării constante. Chiar și cele mai intime dorințe devin motiv de judecată morală. Fiecare nouă izbucnire moralistă – până la recenta “Cancel culture” – poartă în sine același ADN puritan.
Sexul ca câmp de luptă morală
Americanii vorbesc obsesiv despre sex și consecințele sale – avortul, consimțământul, hărțuirea – nu pentru că ar fi mai obsedați de el decât alte popoare, ci pentru că sexul rămâne pentru ei un câmp de luptă pentru moralitatea publică.
E teritoriul pe care se negociază încontinuu granițele dintre privat și public, dintre libertate și viciu, dintre autonomie și decență.
Așa am ajuns aici: datorită ascensiunii burgheziei și globalizării puritanismului, castitatea a devenit limbajul culturii de masă în care trăim astăzi.
Trupul a fost îngropat sub straturi de moralism, iar arta – devenită marfă de consum – și-a pierdut curajul de a-l celebra în toată splendoarea sa fragilă și trecătoare.
Industrializarea nu a ucis doar nudurile din picturi.
A ucis ceva mai adânc: libertatea de a privi trupul fără vinovăție, fără jenă, fără teamă. Ne-a transformat pe toți în pururi vigilenți cenzori ai propriei noastre priviri.