Îmi ascund oboseala sub eficiență

despre cultul modern al controlului

Există o vorbă pe care o aud din ce în ce mai des “Sunt oribil de ocupat, dar sunt foarte productiv.”

Fraza aceasta, inofensivă la prima vedere, ascunde tragicul condiției noastre contemporane. Nu mai avem pur și simplu oboseală — avem oboseală eficientă, o variantă superioară a eșecului uman, proiectată în lumi paralele de autocunoaștere și self-optimization.

Suntem, cu toții, niște generali ai unui imperiu invizibil. Și ce imperiu ar fi acela? Imperiul Controlului.

Un imperiu straniu, fără granițe clare, fără armată decât cea din oglinzile noastre. Un imperiu unde se iau decizii capitale pe baza unor aplicații de mobilier digital, unde fiecare oră a zilei e marcată, sortată, cuantificată ca și cum am fi niște companii care se listează la bursă.

Controlul e terapia noastră modernă.

Nu putem controla pandemia, economia, viitorul planetei. Dar putem controla — și, imnul Zeului Eficienței, trebuie să controlăm — fiecare miligram de energie din corpurile noastre. Fiecare respirație a minții-noastre. Fiecare minută a unei zile care nu are nici o obligație să-și respecte structura pe care i-o impunem.

De aceea am devenit niște maeștri ai mascării raționale.

Oboseala? Nu, nu e oboseală. E recharge mode.

Depresia? Bun, dar mă gândesc constructiv la ea — e o informație pertinentă pentru optimizarea vieții mele.

Anxietatea? Frumos, e un semn că am standarde ridicate. Și dacă apuc puțin din această anxietate, îmi fac o notă în productivity app-ul de serviciu, pentru a o transforma într-un actionable insight.

Uite, o fi vorba de una dintre cele mai geniale construcții ideologice ale timpului nostru: traducerea sistemică a oricărui neajuns uman în limbajul eficienței.

E ca și cum ar fi existat o conspirație globală a geniilor retoricii care au decis că în loc să ne confruntăm cu fragilitatea și limitele noastre — o experiență banală, umană și, culmea, autentică — să le reîncadrăm ca pe niște oportunități de creștere personală.

Azi am fost oribil de obosit și nu am făcut nimic.

Atunci cine esti tu, în ochii cultului? Esti un eșec. Un manager de sine care a pierdut controlul asupra pieții principale: corpul propriu.

Azi am fost oribil de obosit dar am făcut o meditație și mi-am notat learnings-urile.

Ah, atunci esti iluminat! Esti un războinic spiritual care a transformat limitele în lecții. Esti en route către versiunea optimizată a sinelui.

Și iată cum oboseala noastră legitimă, cea care ar trebui să fie un semnal simplu și direct de la corpul nostru — “stai, ai nevoie de pauză” — devine arta marțială a autoperfecționării.

O transformăm în material pentru alchimia productivității. O ascundem sub hainele elegante ale intentionality, ale purposefulness, ale unor cuvinte frumoase care sună a filozofie de viață dar care sunt, în realitate, niște țesătură foarte fină de negație a realului.

Ce s-ar întâmpla dacă — și dacă ai tupeul să urmărești această întrebare până la firul ei ultim — ar fi pur și simplu permis să fii obosit? Obosit fără semnificație, fără lecții, fără puncte de date pe care să le transformi? Obosit ca omul din peșteri care știe că viața nu e un PowerPoint presentation cu slide-uri de transformare?

Dar nu, frumosul nostru cult modern al controlului nu admite așa ceva. El cere divinizarea productivității, ritualizarea eficienței, o soartă de adorație ascunsă pentru forma cea mai pură a negării morții — și anume: negarea nefinitudinii noastre, a naturii noastre ireparabil omenești.

Și totuși, în fundul acestei obsesii pentru control se întinde o teamă foarte simplă: frica că, dacă ne oprim, dacă ne permitem să fim doar obosiți, doar ființe fragile care respiră și suferă și nu știu răspunsul, atunci cine vom mai fi? Va mai conta vreo liniuță din CV-ul cosmic al conștiinței noastre?

Bine, bine, zic unii. Dar productivitatea nu e doar vanitate. Ea produce rezultate reale, venituri reale, impact real. Și asta e adevărat.

Dar acest lucru este, cumva, mai profund: este vorba despre raportul pe care l-am dezvoltat cu rezultatele. Nu mai sunt rezultatele o consecință a muncii noastre; au devenit identitatea noastră. Nu mai construim catedrale pentru Dumnezeu; le construim pentru algoritm. Și algoritmul e foarte satisfăcut cu această schimbare de pact.

Ceea ce am pierdut, în acest schimb faustian cu eficiența, e ceva care n-are KPI, care nu se vinde pe piața vieții moderne: capacitatea pur și simplu de a fi. De a sta. De a citi o carte fără a extrage learnings. De a discuta cu un prieten fără a optimiza conversația pentru networking potential. De a fi obosit și, în locul recodării acestei oboseli prin lentila productivității, de a-i spune: da, azi nu am fost productiv. Azi am fost doar o ființă care respiră și suferă și nu știe prea mult.

Asta ar fi o formă de libertate pe care nici o aplicație nu ți-o poate oferi.

Dar nu, suntem prea ocupați să ascundem oboseala sub o elegantă mantie de self-care, de meditație, de hacks pentru productivitate. Și dacă acest articol pe care-l citești acum e o ironie fină — e pentru că și eu sunt prins în același joc.

Chiar și critica cultului controlului e transformată rapid în content, în engagement, în o altă cărămidă pe zidul acestui imperiu straniu în care ne-am ales să trăim.

Pare că nu mai putem ieși din joc. Doar îl putem remarca mai inteligenți, mai conștienți, mai aligned cu valorile noastre profunde.

Ceea ce e, bineînțeles, doar o altă formă de control.