După sărbători.
comentariu despre întoarcerea la sine
Există o anumită voluptate masochistă în felul în care ne aruncăm, an de an, în maratonul exhaustiv al sărbătorilor de iarnă.
O specie de consimțământ colectiv la propria epuizare, celebrat cu pompă și circumstanță, cu mese îmbelșugate și conversații la fel de grele ca și stomacul după masa de Crăciun.
Și totuși, când cortina cade peste ultima petardă a Revelionului, când ultimul invitat pleacă și casa se umple brusc de tăcere, ne trezim față în față cu cineva pe care aproape că îl uitaserăm: noi înșine.
Întoarcerea la sine după sărbători seamănă cu sentimentul pe care îl ai după ce termini o carte proastă pe care ai citit-o din politețe: un amestec de ușurare și vinovăție.
Ușurare că s-a terminat, vinovăție că poate ar fi trebuit să te bucuri mai mult. Că poate problema nu era cartea, ci tu, cititor insuflat și nemulțumit, incapabil să abandonezi marele spectacol al bucuriei obligatorii.
Sărbătorile ne transformă în actori într-o piesă scrisă demult, cu replici pe care le știm pe de rost, cu gesturi rituale menite să ne asigure că da, suntem parte din ceva mai mare, că aparținem.
Problema apare când cortina cade și ne dăm seama că am uitat cine eram înainte să intrăm pe scenă. Întoarcerea la sine devine astfel un exercițiu arheologic: săpăm prin straturile de obligații sociale, prin molozul conversațiilor mondene, prin ruinele promisiunilor făcute în starea de euforie alcoolică specifică Anului Nou, căutând acel eu autentic pe care îl abandonaserăm undeva prin preajma lui 20 decembrie.
Filozofia antică ne învăța că gnôthi seautón, cunoaște-te pe tine însuți, este premisa oricărei înțelepciuni.
Dar sofismul modern al sărbătorilor ne propune paradoxul invers: pierde-te pe tine însuți ca să găsești comuniunea.
Și ne pierdem cu entuziasm, crezând că vom fi găsiți.
În loc de asta, ne trezim singuri în casa plină de farfurii murdare și ornamente care așteaptă să fie demontate, simboluri ale unei bucurii care trebuia demonstrată, nu trăită.
Există ceva profund revelator în oboseala post-sărbători.
Nu este o oboseală fizică pur și simplu, deși corpul nostru protestează după excesele culinare și alcoolice la care l-am supus.
Este o oboseală existențială, epuizarea celui care și-a cheltuit toate resursele de a pretinde. De a pretinde că iubește necondiționat, că iartă din toată inima, că este recunoscător pentru cadoul care vizibil l-a dezamăgit, că este fericit să vadă oameni pe care în restul anului îi evită cu grijă.
Înapoi la sine înseamnă înapoi la dreptul de a nu mai pretinde.
Și totuși, există și o anumită nostalgie în această reîntoarcere.
Pentru că în mijlocul marelui teatru al sărbătorilor, între replicile bine repetate și zâmbetele de circumstanță, au fost poate și clipe de adevărată conexiune. Momente când masca a căzut involuntar, când cineva a spus ceva neașteptat de sincer, când râsul a fost autentic și nu protocolar.
Aceste fragmente de adevăr fac ca întreaga experiență să nu fie o totală risipă, ci doar o risipă semnificativă.
Întoarcerea la sine nu este un refugiu, deși la prima vedere poate părea așa. Este mai degrabă o recalibrare, o reașezare a coordonatelor interioare care au fost deviate de gravitația socială a sărbătorilor. Avem nevoie de această singurătate recuperatoare pentru a ne aminti de ce contururi avea sufletul nostru înainte să îl modelăm după așteptările celorlalți.
Pentru a distinge între bucuria autentică și bucuria simulată.
Ianuarie devine astfel luna recâștigării de sine, un fel de dezalcoolizare existențială. Ne facem promisiuni noi, deși știm că le vom abandona cam prin martie, pentru că măcar aceste promisiuni sunt ale noastre, nu dictate de tradiție sau convenție. Mergem la sală, citim cărți amânate, ne reorganizăm biroul, gesturi aparent banale care sunt de fapt ritualuri de reapropiere de propriul eu.
Ironia supremă este că această întoarcere la sine este ea însăși temporară.
Pentru că în cealaltă parte a anului ne așteaptă alte sărbători, alte ceremonii, alte momente în care va trebui din nou să ieșim din noi pentru a ne dovedi socialitatea. Și vom merge, an de an, într-un ciclu perpetuu de pierdere și regăsire, de refugiere și întoarcere, ca niște Odisei domestici în propriul apartament.
Poate că sensul nu stă în a evita aceste exoduri, ci în a învăța să ne întoarcem mai repede, să recunoaștem mai ușor drumul către casă. Să nu mai căutăm în privirea celorlalți confirmarea propriei existențe, ci să o găsim în tăcerea care urmează după ultimul oaspete plecat, în camera care, deși în dezordine, este din nou numai a noastră.
După sărbători nu înseamnă după tot.
Înseamnă după o paranteză necesară, după un episod din serialul condiției umane care oscilează perpetuu între nevoia de comunitate și nevoia de solitudine.
Înseamnă că ne permitem, pentru scurt timp, luxul de a fi din nou imperfect fără martori, obosiți fără să ne ceară nimeni să zâmbim, singuri fără să fim singuratici.
Și dacă tot trebuie să învățăm ceva din acest ritual anual al pierderii și regăsirii de sine, ar fi poate că adevărata sărbătoare nu este cea pe care o petrecem cu ceilalți, ci cea pe care o petrecem cu noi înșine, în tăcerea care urmează după artificii, când în sfârșit ne putem permite să fim ceea ce suntem: oameni obosiți de a pretinde că sunt mai mult decât sunt.
Asta e si partea buna, dupa tot teatrul, ramai cu un fel de claritate. Stii mai bine ce vrei cu adevarat si ce faci doar din inertie. Si cumva devine mai usor sa spui nu data viitoare, fara sa te simti vinovat. Respectul pentru altii nu inseamna sa te golesti complet pe tine.