De ce politica ne strică modul în care vizionăm filmele?

arta care nu mai are voie să fie doar artă

Ne-am trezit, fără să observăm exact când s-a întâmplat, într-o lume în care nu mai mergem la film să ne lăsăm purtați de poveste, ci să verificăm dacă povestea respectă regulile.

Nu mai intri în sală ca să te lași purtat de povestea de pe ecran, ci ca să verifici dacă reprezentarea genurilor este echilibrată, dacă diversitatea este suficient de vizibilă, dacă personajele negative nu cumva au nuanța epidermică nepotrivită.

Filmul nu mai e judecat după capacitatea lui de a ne mișca, de a ne pune în fața unei realități estetice care ne transcende, ci după cât de bine se conformează grilei ideologice a momentului.

Arta, care prin definiție își cere spațiul libertății absolute, a devenit supusă unui tribunal moral permanent.

Și totuși, când am început noi să privim filmele ca pe niște manifeste politice care trebuie să treacă examenul corectitudinii? Când s-a transformat ecranul din fereastră spre imaginar într-un buletin de știri despre starea virtuții noastre colective?

Există o anumită ironie tragică în faptul că tocmai contemporaneitatea, care se pretinde a fi epoca eliberării absolute, a toleranței fără margini și a pluralismului, este epoca în care arta este supravegheată cu cea mai mare atenție.

Nu mai avem cenzură de stat, e adevărat. Avem ceva mult mai subtil și, prin urmare, mult mai eficient: autocenzura artistului care știe dinainte că orice decizie estetică va fi citită ca declarație politică.

Realizatorul de film nu mai creează personaje, ci creează demonstrații. Nu mai spune povești, ci administrează reprezentări. Fiecare cadru trebuie să fie justificat nu în fața artei, ci în fața unui cod moral pe care nimeni nu l-a scris explicit, dar pe care toată lumea îl aplică cu sârguință.

Consecința?

Filmele devin previzibile nu pentru că ar fi lipsite de talent, ci pentru că sunt constrânse de un tipar ideologic.

Personajul negativ nu poate fi decât dintr-o anumită categorie socială sau etnică, altfel riscăm stigmatizarea. Personajul pozitiv trebuie să bifeze anumiți descriptori identitari, altfel suntem acuzați de invizibilizare. Povestea însăși trebuie să transmită mesajul corect, să educe, să îndrepte. Arta devine pedagogie, iar pedagogia, știm prea bine, este mama plictiselii.

Există o diferență fundamentală între un film care vorbește despre lume și un film care vorbește despre cum ar trebui să fie lumea.

Primul este operă de artă, al doilea este propagandă binevoitoare.

Și nu e nimic mai străin artei decât bunăvoința îndoctrinată, pedagogia obligatorie, mesajul prescris. Pentru că arta adevărată nu vine cu manual de instrucțiuni morale. Ea ne pune în fața unei experiențe, ne lasă să simțim, să ne contrazicem, să ne derutăm. Politica, dimpotrivă, vine mereu cu răspunsuri dinainte pregătite.

Ce se întâmplă când tot ce vedem pe ecran este filtrat prin prisma corectitudinii politice?

Se întâmplă că pierdem capacitatea de a mai experimenta filmul ca pe o întâlnire cu alteritatea radicală. Pierdem șansa de a ne confrunta cu ceea ce ne deranjează, ne provoacă, ne scoate din confortul certitudinilor noastre morale. Un film care ne confirmă doar ceea ce deja credem nu este decât un exercițiu de autocompasiune colectivă. Ne simțim bine cu noi înșine pentru că am vizionat un film cu valorile potrivite. Dar asta nu mai e experiență estetică, e validare ideologică.

Gândiți-vă la marii regizori ai istoriei cinematografului. Câți dintre ei ar supraviețui astăzi tribunalului nostru moral? Fellini cu viziunea lui despre femei? Kubrick cu violența lui estetizată? Pasolini cu obsesiile lui scandaloase? Fassbinder cu personajele lui imposibil de încadrat în categorii plăcute? Toți ar fi repede etichetați, catalogați, condamnați. Nu pentru că operele lor ar fi lipsite de valoare, ci pentru că valoarea lor nu se supune grilei de lectură politică pe care contemporaneitatea o aplică obsesiv.

Paradoxul suprem este că tocmai în numele diversității și incluziunii, am ajuns să uniformizăm arta. Filmele încep să semene unele cu altele nu pentru că ar fi făcute de aceiași oameni, ci pentru că toți respectă aceleași reguli nescrise ale reprezentării corecte. Diversitatea reală, aceea care ar însemna să existe și filme care nu se supun dogmei momentului, este intolerantă. Putem avea orice tip de film, atâta timp cât toate transmit aceeași morală.

Și spectatorul?

Spectatorul a devenit complice la această reducție. A învățat să privească filmul cu grila ideologică în mână, să noteze puncte pentru diversitate, să retragă puncte pentru transgresiune. A uitat că arta nu este despre validarea opiniilor noastre, ci despre punerea lor în discuție. A uitat că valoarea unui film nu stă în capacitatea lui de a ne face să ne simțim bine cu convingerile noastre, ci în capacitatea lui de a crea un univers care funcționează după propriile lui legi estetice.

Poate că ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva, în obsesia noastră de a moraliza arta, nu pierdem tocmai ceea ce face arta să fie artă.

Libertatea ei de a ne arunca în fața a ceea ce nu știm, nu înțelegem, nu acceptăm cu ușurință. Capacitatea ei de a fi incorectă, incomodă, deranjantă. Pentru că arta care nu mai are voie să fie decât ilustrarea virtuții noastre colective nu mai este artă. Este doar oglindă în care ne admirăm propriile prejudecăți îmbrăcate în haine noi.

Poate că ar fi timpul să ne dăm voie să vedem un film fără să-l judecăm mai întâi pe criteriile tribunalului politic. Să-l lăsăm să existe, pur și simplu, ca experiență estetică. Să acceptăm că arta nu datorează nimănui justificări ideologice, că nu trebuie să fie corectă pentru a fi valoroasă. Că uneori, chiar cel mai deranjant film poate fi cel care ne învață cel mai mult despre noi înșine.

Dar asta ar presupune un act de curaj din partea noastră, spectatorul contemporan. Curajul de a renunța la confortul certitudinilor morale și de a ne lăsa provocați, derutați, chiar ofensați. Curajul de a admite că arta nu este acolo ca să ne confirme cât de virtuoși suntem, ci ca să ne arate cât de complicată este existența umană. Și că această complexitate nu încape în grila simplificatoare a politicului.

Întrebarea nu este dacă filmele trebuie să fie politice sau nu. Orice artă este, într-un fel, politică, pentru că vorbește despre lumea în care trăim.

Întrebarea este dacă le permitem să fie altceva decât politice. Dacă le dăm voie să existe și ca experiență estetică pură, ca poveste care ne emoționează dincolo de criteriile noastre ideologice, ca privire asupra lumii care nu trebuie să ceară nimănui scuze pentru ceea ce ne arată.

În lipsa acestui spațiu de libertate, vom continua să producem filme corecte și previzibile, filme care ne validează în loc să ne provoace, filme care ne confirmă în loc să ne tulbure.

Și vom pierde, pe drum, tocmai ceea ce face cinematograful să fie una dintre cele mai profunde forme de cunoaștere a condiției umane.

Pentru că arta care nu mai are voie să fie doar artă încetează, încet, să mai fie artă cu adevărat.