Copilul pe care îl simulăm o dată pe an.

o anchetă

---

Există un ritual ciudat pe care contemporaneitatea noastră îl celebrează cu o persistență ce merită observată: în fiecare an, pentru câteva zile, adulții din lumea civilizată se prefac copii.

Nu orice fel de copii, ci exact acel tip de copil pe care îl considerăm ideal, adică inocent, încântat de fleacuri și convins că miracolele se întâmplă dacă ești suficient de cuminte.

Este o comedie bine pusă la punct, cu decoruri, costume și texte învățate din timp.

Am ajuns să înțelegem Crăciunul ca pe o vacanță de la noi înșine.

Pentru câteva zile, ne permitem luxul de a uita cine suntem cu adevărat și ne jucăm de-a omul bun, de-a familia fericită, de-a bucuria spontană.

Brazii artificiali — căci cel natural a devenit suspect de complicat — se instalează în sufragerii ca niște martori tăcuți ai acestei mascarade sentimentale. Îi împodobim cu aceeași seriozitate cu care am împodobi un CV, adică știind exact efectul pe care vrem să-l producem.

Întrebarea care se impune este aceasta: de ce simțim nevoia să ne întoarcem la copilărie tocmai acum, când copilăria adevărată a devenit un articol de lux pe care nu ni-l mai permitem copiilor noștri?

Îi creștem într-o lume a performanței continue, îi învățăm că viața este competiție și că sentimentalismul este o formă de slăbiciune, apoi, o dată pe an, ne aducem aminte că ar trebui să mai și viseze.

Este o iluzie pe care o susținem colectiv, ca o credință în care nimeni nu mai crede cu adevărat, dar pe care toți o păstrăm de dragul ceremonialului.

Filosofia ne-a învățat că omul este singurul animal care își cunoaște propria mortalitate. Aș adăuga: omul modern este singurul animal care își cunoaște propria ipocrizie și o celebrează anual cu luminițe colorate.

Căci Crăciunul contemporan nu mai este sărbătoarea nașterii unui zeu, ci sărbătoarea nașterii unei imagini despre noi înșine.

Ne privim în oglinda decorată a sărbătorilor și ne place ce vedem acolo: oameni generoși, familii unite, suflete pure. Că imaginea asta nu seamănă cu originalul, asta e un detaliu tehnic pe care îl ignorăm politicos.

Cadourile — ah, cadourile!! — sunt dovada materială a acestei farse benigne.

Le cumpărăm cu o lună înainte, le împachetăm cu o grijă pe care nu o mai acordăm aproape nimic altceva în viață, le punem sub brad și așteptăm.

Ce așteptăm?

Așteptăm ca ceilalți să se prefacă surprinși, încântați, recunoscători. Și ei așteaptă același lucru de la noi. Este un schimb de simulacre, un dans al aparențelor în care toată lumea cunoaște coregrafia, dar nimeni nu are curajul să o admită.

Copilul pe care îl simulăm de Crăciun este un copil care nu a existat niciodată, nici măcar în propria noastră copilărie.

Este o construcție ideologică, o proiecție a dorinței noastre de inocență recuperată. Vrem să credem că am fost odată puri, nedeterminați de interese, liberi de cinismul care ne definește acum.

Dar copilul adevărat nu este inocent în sensul în care îl visăm noi; el este egoist, manipulator când trebuie, interesat de propriile plăceri. Copilul pe care îl jucăm de Crăciun este o versiune îndulcită, o ficțiune pedagogică destinată să ne consoleze pe noi, adulții, nu pe copiii reali.

Există ceva profund revelator în faptul că avem nevoie de o sărbătoare programată pentru a fi buni. Bunătatea noastră trebuie calendarizată, trebuie să aibă un început și un sfârșit clar stabilit.

Pe 26 decembrie, masca poate fi dată jos, ne putem întoarce la normalitatea noastră agresivă, competitivă, indiferentă.

Crăciunul funcționează ca o pauză de la realitate, ca o vacanță de la propria noastră natură.

Este terapeutic, fără îndoială.

Dar ce spune despre noi faptul că avem nevoie de terapie tocmai pentru a fi umani?

Sarcasmul acestei situații stă în transparența ei. Toată lumea știe că este o simulare, toată lumea participă conștient la această fraudă sentimentală, și totuși continuăm.

De ce?

Pentru că alternativa — să recunoaștem în fiecare zi ordinară că suntem capabili de generozitate, de căldură, de dăruire — ar fi prea costisitoare psihic. Ne-ar cere să ne schimbăm cu adevărat, nu doar să ne deghizăm pentru câteva zile. Și schimbarea reală, nu simulată, este întotdeauna mai dureroasă decât orice ceremonie.

Poate că Crăciunul contemporan este, în cele din urmă, o formă sofisticată de autoironie.

Ne privim pe noi înșine jucând teatru, știm că jucăm teatru, și totuși ne mișcăm prin această piesă cu seriozitatea actorilor profesioniști. Este o formă de luciditate dublată de resemnare: știm cine suntem, știm că nu ne place cine suntem, și în loc să ne schimbăm, preferăm să ne prefacem altfel pentru o vreme.

Este mai simplu, mai confortabil, mai puțin amenințător pentru structura noastră psihică.

Copilul pe care îl simulăm de Crăciun este, deci, un memento al unei inocențe pe care nu am avut-o niciodată și pe care nu o vom recăpăta niciodată.

Este un simbol al nostalgiei noastre pentru ceva ce nu a existat decât în imaginație.

Și poate că tocmai de aceea îl păstrăm cu atâta îndârjire: pentru că ne reamintește că, deși suntem condamnați la luciditate, mai păstrăm încă capacitatea de a visa.

Chiar dacă visul durează doar câteva zile pe an și vine împachetat în staniol strălucitor.

---