"Ceilalți greșesc" vs "Eu am dreptate"

de ce dreptatea absolută nu există, dar tot o căutăm

Este fascinant cum, în lumea noastră modernă, două fraze simple par să guverneze tot discursul public: “Ceilalți greșesc” și “Eu am dreptate”.

Ah, ce dicton elegant pentru epoca noastră dezintegrată, în care adevărul devine un soi de produs personalizat, calibrat exact după preferințele fiecăruia.

Dacă lumea ar fi condusă de această dualitate simplistă, cu siguranță am fi ajuns deja la apogeul înțelepciunii universale – sau măcar la apogeul unui scandal de proporții epice.

Înainte să descoperim că, de fapt, “Eu am dreptate” este o frază cu multiple nuanțe de ego, iar “Ceilalți greșesc” un fel de motto oficial al discuțiilor Facebook, să privim cu atenție cele două expresii care ne însoțesc atât de fidel, că aproape poți auzi un cor angelic pe fundal când le pronunți.

Primul protagonist este “Ceilalți greșesc”, o frază care funcționează ca un scut anti-răspundere.

Într-o lume unde toți ceilalți sunt vinovați, ne ferește incomoditatea de a ne vedea propriile imperfecțiuni.

E un soi de “nu eu, ci alții” transpus în limbaj filozofic de stradă.

Și de ce să ne complicăm cu propriile noastre greșeli când putem să le proiectăm afară cu o grație demnă de Oscar la categoria “Deranjarea vecinului”?

Dar nici “Eu am dreptate” nu rămâne mai prejos.

Aceasta este corul interior al individului care își conferă titlul de arbitru suprem al realității.

Este manifestarea supremă a egoului, un strigăt de triumf asemănător victoriei în campionatul mondial al propriei minți.

De fapt, din moment ce fiecare “Eu am dreptate” pare să vină cu propria sa versiune a realității, ne-am putea imagina o lume în care realitatea ar arăta ca un mozaic de adevăruri paralele, toate corecte, dacă ești suficient de insistent.

Ironia este că aceste două fraze, împreună, alcătuiesc un diptic perfect pentru starea actuală a dezbaterii publice.

Ele funcționează reciproc precum o piesă de teatru absurd: “Ceilalți greșesc” aruncă vina în afară, iar “Eu am dreptate” glorifică eroismul personal.

Dacă adăugăm un strop de resemnare și un gram de ignoranță, obținem cocktailul toxic al conversațiilor fără conținut, care domină rețelele sociale.

Dintr-o perspectivă filozofică, întrebarea care rămâne este: ce spune asta despre natura adevărului?

Dacă toată lumea deține o versiune diferită a adevărului, cu siguranță avem de-a face cu o realitate fragmentată, o post-adevăr eternă, în care orice urmă de consens devine un fel de miracol rar.

Nu e de mirare că unii filozofi contemporani ar vedea acest fenomen ca o expresie a postmodernismului sau chiar a nihilismului epistemologic. În cel mai bun caz, asistăm la o declinare treptată, dar sigură, a conceptului de adevăr comun.

În plus, “Ceilalți greșesc” și “Eu am dreptate” aduc cu sine o detașare aproape comică de responsabilitatea dialogului autentic.

Dacă interlocutorul tău este un “greșit” cert, orice încercare de dialog devine inutilă. Și dacă tu ești mereu “drept”, ascultarea devine o redundantă. Astfel, aceste fraze nu doar izolează mințile, ci construiesc ziduri culturale aproape imperceptibile, care ne despart mai eficient decât orice graniță terestră.

Nu e de mirare, deci, că orice dezbatere degajă adesea aura unui spectacol teatral în care fiecare actor își poartă cu mândrie stindardul “Eu am dreptate” în timp ce aruncă cu săgeți de judecată spre “ceilalți greșiți”.

În această dramă, înțelepciunea pare să fie detașată, iar autocritica, acea virtute rară, devine o victimă a orgoliului.

Dar poate că soluția nu este să renunțăm la ideea că “Eu am dreptate” sau “Ceilalți greșesc” ar putea avea vreun merit.

Ba din contra, sinceritatea cu care recunoaștem această tendință umană de a ne apuca de armura mentală este primul pas către o înțelegere mai profundă a intersubiectivității.

Cum să dialogăm cu adevărat când suntem atât de înrădăcinați în propriile certitudini? Răspunsul poate părea simplu, dar necesită o doză zdravănă de curaj intelectual: să-ți pui la îndoială propria “dreptate” și să consideri că “ceilalți” ar putea avea o felie de adevăr.

În fond, ceea ce numim “dreptate” nu este decât o bătaie de tobe subiectivă, un ecou ce răsună mai tare în urechile noastre când ne place ceea ce auzim.

Practica filozofică a scepticismului, a introspecției și a toleranței cognitive nu este un exercițiu de slăbiciune, ci o formă de solidaritate intelectuală. Recunoașterea propriei limitări devine un act de generozitate care deschide calea unei discuții autentice.

Așadar, când următoarea dată întâlnești un interlocutor care pare ferm convins că tu greșești și el are un “adevăr suprem”, amintește-ți că sub această mască de certitudine se ascunde teama ancestrală de a fi vulnerabil.

Și, pentru a închide un cerc pe care nu l-am început, poate că adevărata “dreptate” este mai puțin o poziție de putere și mai mult o stare de deschidere.

Pentru că, în final, paradisul discursului autentic nu este nici în “Ceilalți greșesc”, nici în “Eu am dreptate”, ci în spațiul neconfortabil al întrebărilor deschise și al încercărilor sincere.