Așa începe propaganda

cu o glumă pe care n-ai voie s-o spui

Propaganda nu începe niciodată cu orchestrele militare, cu portretele uriaşe pe clădiri sau cu sloganurile scandate în cor.

Acestea sunt doar manifestările ei finale, spectaculoase şi evident recognoscibile.

Propaganda adevărată începe mult mai subtil, mult mai insidios – cu o glumă pe care nu mai ai voie s-o spui.

Să ne gândim la acest mecanism aparent nevinovat.

O glumă circulă în societate, poate de ani întregi, făcând parte din folclorul colectiv, din acel zâmbet complice pe care ni-l împărţim în intimitatea grupurilor noastre.

Dintr-o dată, însă, această glumă devine "nepotrivită".

Nu printr-o interdicţie oficială, nu printr-o lege promulgată, ci printr-o presiune difuză, printr-o dezaprobare care se infiltrează în conştiinţa colectivă ca un gaz invizibil.

Primul care îşi permite să mai spună gluma devine "problematic". Al doilea devine "suspect". Al treilea nu mai există – pentru că nimeni nu mai îndrăzneşte să fie al treilea.

Aşa se naşte autocenzura, această formă rafinată de opresiune în care victima devine propriul ei călău.

Puterea nu îţi spune direct ce să gândeşti – aceasta ar fi prea crudă, prea evidentă.

În schimb, îţi arată ce nu ai voie să spui, lăsându-te să tragi singur concluziile.

Frontiera dintre permis şi interzis se deplasează imperceptibil, iar tu te trezeşti că îţi modifici discursul nu din convingere, ci din prudenţă.

---

Cine controlează gluma controlează mult mai mult decât pare la prima vedere. Controlează teritoriul sacru al intimităţii, al spontaneităţii, al acelei libertăţi ulterioare care ne defineşte ca fiinţe umane.

Când nu mai poţi râde liber, când fiecare cuvânt îţi este cântărit şi evaluat în funcţie de conformitatea sa cu spiritul vremii, atunci libertatea ta interioară a început să se fisureze.

Istoria ne oferă nenumărate exemple ale acestui mecanism.

În Germania anilor '30, primele glume interzise au fost cele despre regim, apoi cele despre ideologie, în sfârşit cele despre rasă. Fiecare pas a fost prezentat ca o măsură de "civilizare" a discursului public, ca o dovadă de maturitate socială. Rezultatul îl cunoaştem cu toţii.

În România comunistă, gluma politică a fost prima victimă a sistemului. Nu pentru că ar fi fost periculos să râzi de Ceauşescu – leaderul era deja de necontestat ridicol – ci pentru că râsul păstrează în el un sâmbure de libertate iraductibilă.

Cine râde nu poate fi pe deplin subjugat. De aceea, râsul a trebuit să fie primul sacrificat pe altarul uniformizării.

---

Dar să nu credem că aceasta este o problemă exclusiv a regimurilor totalitare.

Democraţiile occidentale de astăzi trăiesc propriul lor episod de contracţie a spaţiului discursiv.

Sub pretextul combaterii "discursului urii" sau al promovării "incluziunii", se instalează o tirannie a corectitudinii care nu este cu nimic mai puţin opresivă decât cea a dictatorilor clasici.

Doar că este mai sofisticată, mai rafinată în instrumentele sale de control.

Cine decide ce glumă este acceptabilă şi care nu? Cine are autoritatea morală să stabilească frontierele râsului? Şi, mai important, cum putem fi siguri că aceste frontiere nu vor fi utilizate împotriva noastră chiar de către cei care le-au stabilit?

Filosofia ne învaţă că libertatea nu este un dar, ci o cucerire permanentă.

Ea nu se pierde dintr-o dată, prin revoluţii sau lovituri de stat, ci prin eroziune, prin cedări succesive care par neînsemnate luate individual.

Gluma interzisă este prima din aceste cedări, cea care pregăteşte terenul pentru toate celelalte.

---

Să nu subestimăm importanţa acestei probleme tratând-o ca pe o chestiune de "umor" sau de "distracţie".

Capacitatea de a râde liber este un indicator fiabil al sănătăţii unei societăţi.

Societăţile bolnave sunt întotdeauna societăți solemne, în care râsul este raţionat şi administrat cu pipeta.

Rezistenţa începe cu refuzul de a ne lăsa intimidaţi în teritoriul nostru cel mai intim – cel al gândirii şi al exprimării spontane.

Începe cu curajul de a spune adevărul, chiar şi atunci când acest adevăr ia forma unei glume "nepotrivite".

Începe cu înţelegerea că, în momentul în care acceptăm să ne autocenzurăm, devenim complici la propria noastră aservire.

Propagandistul ştie acest lucru mai bine decât oricine. El ştie că nu trebuie să îţi impună ideologia pe care vrea s-o primeşti. Este suficient să îţi interzică să râzi de ea. Restul se va face de la sine, prin acea logică inexorabilă a fricii care transformă oamenii liberi în supuşi docili.

---

Gluma interzisă este, în fond, canarul din mînă al libertăţii noastre.

Atunci când el îşi încetează cântecul, este timpul să ne îngrijorăm.

Pentru că ceea ce urmează nu mai este râs, ci acea tăcere gravă în care se născ monștrii.