Anti-smartphone de pe smartphone.

dialectica absurdului

Există momente în existența noastră când absurdul nu mai este o categorie filosofică abstractă, ci devine experiență trăită, aproape palpabilă.

Un astfel de moment survine atunci când deschidem telefonul, acest altar portabil al modernității, pentru a citi cu religiozitate despre... dăunarea pe care telefoanele o exercită asupra noastră.

Citim despre detoxifierea digitală pe ecranul care ne intoxică. Învățăm despre necesitatea deconectării prin intermediul conexiunii permanente.

Absurdul nu mai e la Camus, în revolta lui Sisif. Absurdul e aici, în mâna noastră, încălzindu-ne palma.

Permiteți-mi să vă propun o imagine: omul contemporan, aplecat deasupra smartphone-ului său, parcurgând cu nesaț un articol despre pericolele smartphone-ului. Îl văd cum dă scroll, cum absoarbe argumentele despre dependență, despre fragmentarea atenției, despre moartea contemplației. Îl văd cum dă like la postarea care îl îndeamnă să renunțe la like-uri. Împărtășește pe rețelele sociale texte despre toxicitatea rețelelor sociale. Și face toate acestea cu deplina convingere că este pe calea cea bună, că participă la o mișcare de rezistență, că se eliberează.

Dar de ce anume se eliberează? De el însuși?

Acest paradox nu e o simplă contradicție superficială. Este expresia unei schisme ontologice mai profunde care ne definește epoca.

Căci noi, contemporanii, am ajuns să trăim într-o perpetuă stare de duplicitate conștientă: suntem simultan bolnavi și medici, dependenți și terapeuți, prizonieri și gardieni.

Criticăm instrumentul pe care-l folosim pentru a-l critica. Denunțăm sistemul cu uneltele sistemului. Și o facem fără să clipim, fără să simțim că ceva fundamental a cedat în noi.

Ceea ce mă fascinează în acest fenomen nu este ipocrizia sa evidentă, care ar putea fi prea ușor stigmatizată. Mă fascinează mai degrabă faptul că această dialectică absurdă a devenit normală, aproape invizibilă.

Ne-am obișnuit să trăim în această schizofrenie funcțională. Am normalizat paradoxul. Am domesticit absurdul.

Gândiți-vă la aplicațiile care ne monitorizează timpul petrecut pe telefon, la acele mici panopticum-uri digitale care ne spun, cu precizie sadică, câte ore am pierdut privindu-le.

Le consultăm religios, acestea devenind ele însele o sursă de dependență. Verificăm obsesiv aplicația care ne spune că suntem obsesivi. Setăm limite de timp pentru utilizarea dispozitivului... pe dispozitiv. Este ca și cum ai încerca să te vindeci de alcoolism bând whisky medicinal, sau să scapi de fumat aprinzând ultima țigară, mereu ultima, în veci ultima.

Dar absurdul nu constă doar în contradicția formală.

Absurdul adevărat își are rădăcina în faptul că noi, cei care citim aceste articole anti-smartphone, nu căutăm cu adevărat să renunțăm la telefon. Căutăm să renunțăm la vinovăție. Dorim să fim absolviti, nu eliberați. Vrem o folosire mai pură, mai morală, mai justificată a unui obiect pe care nu-l vom abandona niciodată.

Citim despre detoxifierea digitală ca pe o formă de spovedanie laică, după care ne putem întoarce, purificați și abzolviti, la păcatele noastre digitale.

Și iată cum inteligența contemporană, care s-a crezut atât de emancipată, atât de critică, ajunge să practice o formă sofisticată de autoamăgire.

Ne credem rebeli pentru că citim texte rebele. Ne credem conștienți pentru că consumăm conștientizare. Ne credem liberi pentru că vorbim despre libertate.

Dar libertatea adevărată ar presupune ceva mult mai radical: gestul efectiv, desprinderea reală, tăcerea care urmează după renunțare.

Și asta ne este inaccesibil, pentru că am devenit ceea ce folosim. Smartphone-ul nu mai este un instrument extern. El este proteza noastră ontologică, extensia identității noastre.

Iată de ce articolele anti-smartphone citite pe smartphone nu sunt doar absurde. Ele sunt și obscene. Obscene în sensul că pretind o ruptură pe care nu o vor produce niciodată.

Sunt o formă de teatru al conștiinței, o reprezentație menită să ne facă să ne simțim mai bine cu noi înșine, fără să schimbe nimic esențial. Sunt morfina pe care și-o administrează singur bolnavul pentru a adormi durerea, nu pentru a o vindeca.

Și totuși, în ciuda acestui diagnostic sumbru, nu pot să nu observ o anumită grandoare tragică în această situație.

Pentru că măcar simțim disconfortul. Măcar intuim că ceva nu este în regulă. Măcar ne chinuim în această dialectică absurdă.

Omul contemporan, aplecat deasupra ecranului său, citind despre renunțarea la ecran, este poate ultimul om tragic al epocii noastre. El știe că ceea ce face este absurd, dar nu se poate abține. Și această imposibilitate de a se abține, conștientizată și asumată, îl face profund uman.

Rămânem așadar captivi ai unei ciclicități fără ieșire: citim pe telefon despre dăunarea telefonului, simțim un fior al conștiinței, o licărire a lucidității, după care revenim la scroll-ul nostru obișnuit, ușor ameliorați de faptul că am fost conștienți, pentru un moment fugitiv, de propria noastră captivitate.

Și mâine vom face același lucru. Și poimâine.

Într-o repetiție care seamănă suspect cu definirea nebuniei: să repeți același gest așteptând rezultate diferite.

Poate că singurul lucru onest pe care-l putem face în fața acestui absurd nu este să-l negăm sau să-l rezolvăm, ci să-l privim în ochi.

Să recunoaștem că suntem captivii propriei lucidități impotente. Că știm, dar nu putem. Că vedem, dar nu ne desprindem. Și că această vedere fără acțiune este, în fond, forma de cecitate cea mai rafınată pe care epoca noastră a inventat-o.

Închid telefonul. Pentru un moment.

Apoi îl deschid din nou, pentru că trebuie să verific ceva urgent, ceva care nu poate aștepta.

Și în acest gest, atât de familiar, atât de automat, se rezumă întreaga noastră tragedie contemporană: noi suntem cei care știu, dar nu cei care fac.

Suntem cei care văd absurdul, dar continuă să-l trăiască.

Și poate că aceasta este, la urma urmei, singura formă de luciditate pe care ni-o mai putem permite în epoca telefoanelor inteligente: luciditatea care ne privește propria noastră capitulare, fără să poată face nimic pentru a o împiedica.

Dar măcar o privim.

Și poate că privirea aceasta, oricât de sterilă ar fi ea, ne mai păstrează încă un fir de umanitate.