Opinii despre tine...
mic eseu despre omul care se crede excepția.
Există o specie umană deosebit de fascinantă în peisajul nostru existențial contemporan: omul convins că el, și numai el, scapă din plasa legilor care îi prind pe toți ceilalți muritori.
Îl recunoști imediat.
Are acea privire sigură a celui care știe că destinul comun nu-l privește, că mediocritatea este pentru alții, că regulile sunt niște sugestii diplomatice adresate maselor, nu lui personal.
Este omul care, atunci când ascultă o descriere a naturii umane, zâmbește indulgent.
Da, așa sunt oamenii, gândește el, dar nu și eu. Eu sunt altfel.
Când i se vorbește despre vulnerabilitățile fundamentale ale ființei, despre fragilitatea condiției noastre, despre predictibilitatea comportamentelor noastre, el ascultă cu politețe, ca și cum ar asculta despre o boală exotică care afectează alte continente.
Interesant, cu siguranță, dar ce legătură are cu el?
Această convingere intimă a excepționalității proprii nu este, de altfel, nici nouă, nici rară.
Dimpotrivă.
Aproape fiecare om poartă în sine germenele acestei iluzii.
Diferența constă doar în gradul de virulență cu care această credință se manifestă. Pentru unii, ea rămâne o speranță vagă, o aspirație pudică. Pentru alții, devine o certitudine axiomatică, un fundament al identității.
Ce admirabil instrument de apărare este această auto-percepție!
Cum îți alină existența convingerea că tu, spre deosebire de vecinul tău, de colegul tău, de întreaga ta specie, ești construit din alt material!
Că în timp ce alții cad în capcane, tu le eviți cu eleganță. Că în timp ce alții se lasă purtați de curent, tu înoți cu măiestrie împotriva lui. Că, în fine, istoria se împarte în două: mulțimea și tu.
Filosofia antică, în acea înțelepciune pe care modernitatea o consideră demodată, ne-a avertizat constant asupra acestei tentații.
Cunoaște-te pe tine însuți, spunea inscripția de la Delfi, iar acest îndemn nu însemna doar o călătorie interioară de auto-descoperire, ci și o recunoaștere lucidă a limitelor proprii.
A te cunoaște înseamnă, înainte de orice, a accepta că nu ești excepția, ci regula. Că participi la condiția umană cu toate privilegiile și servitutile ei.
Dar această lecție este prea aspră pentru omul contemporan.
El preferă să creadă în unicitatea sa absolută. Îi place să se gândească că, dacă toți oamenii sunt predictibili, el este imprevizibil. Dacă toți oamenii au prejudecăți, el vede limpede. Dacă toți oamenii sunt supuși patimilor, el le stăpânește. Dacă toți oamenii mor, ei bine, aici lucrurile devin mai complicate, dar și această ultimă limită, omul nostru o privește ca pe o excepție pe care viața i-o va face cumva.
Ironia supremă constă în faptul că tocmai această convingere a excepționalității este cea mai banală dintre trăsăturile umane.
Nimeni nu este mai previzibil decât omul care se crede imprevizibil. Nimeni nu este mai tipic decât cel care se consideră atipic.
În dorința lui de a se sustrage categoriilor generale, el intră în cea mai populată dintre categorii: cea a celor care se cred excepția.
Observă-l cum reacționează când criticile îl vizează.
Dacă spui că oamenii sunt adesea orbiți de orgoliu, el va fi de acord cu entuziasm.
Vai, ce adevărat!
Dar dacă vrei să-i sugerezi că și el ar putea avea un astfel de defect, vei întâlni un zid de incomprehensiune. Cum adică el?
Dar tocmai el este cel care vede această problemă la alții! Tocmai el este suficient de lucid pentru a o identifica! Deci cum ar putea să sufere de ea?
Această logică circulară este de o frumusețe impecabilă. Faptul că văd orbirea altora mă face imuabil la propria mea orbire. Faptul că diagnostichez vanitatea în jurul meu mă plasează dincolo de vanitate.
Este ca și cum medicul ar pretinde că, pentru că tratează boli, el nu se poate îmbolnăvi niciodată.
Ce-l face pe om să persiste în această iluzie?
Frica, desigur. Frica de a accepta că este unul dintre mulți, că valoarea lui nu este garantată de o esență intrinsecă unică, ci trebuie construită, zi de zi, în efortul lucid de a deveni ceea ce dorește să fie.
Este mai reconfortant să crezi că ești deja special decât să înțelegi că specialul trebuie cucerit, că excepția este rezultatul muncii, nu premisa de la care pornești.
Omul care se crede excepția trăiește într-o bulă strălucitoare. Din această bulă, lumea arată exact așa cum și-o dorește: el în centru, ceilalți la periferie, el mai presus de regulile care îi guvernează pe aceștia.
Este o locuință confortabilă, această bulă. Păcat doar că este și o închisoare. Pentru că atâta timp cât te crezi excepția, nu mai ai nevoie să te schimbi, să crești, să te îmbunătățești. Ești deja acolo unde alții visează să ajungă.
Și astfel, paradoxal, omul care se crede excepția devine cel mai mediocru dintre toți.
Nu prin ceea ce este, ci prin ceea ce refuză să devină. Prin autosuficiența lui. Prin incapacitatea de a se privi în oglindă și de a vedea acolo nu o ființă specială, ci un om ca toți oamenii, cu potențialul său și cu slăbiciunile sale, cu aspirațiile sale și cu limitele sale.
Adevărata excepție, dacă există așa ceva, nu o reprezintă cel care se crede în afara condiției umane, ci cel care o îmbrățișează cu luciditate. Cel care știe că este muritor și tocmai de aceea încearcă să trăiască cu intensitate. Cel care își recunoaște erorile și tocmai de aceea învață din ele. Cel care acceptă că este parte din marea masă a umanității și tocmai de aceea își asumă responsabilitatea pentru propria sa viață.
Dar aceste gânduri sunt, probabil, pentru alții.
Tu, care citești aceste rânduri, ești cu siguranță o excepție.